îşi scriu neliniştea în artă

cuvintele-mi sunt prea puţine

să spun ceva căci sensuri iată

din alte vremi se-nfig în mine

aş reflecta întru…

pe strune nocturne se lasă

privirea în fum parfumat

pe-o urmă ce duce spre casă

mă-ntorc din adânc vătămat

mi-e trupu-n căpăstru slinos

al ceții de-mi scârțâie osul

aș vrea să mai pot dar pe dos

îmi merge și nu-mi văd folosul

un templu de șoapte-mi făcusem

măreț pe sub apele lumii

cu toate că-n viața-mi pierdusem

norocul din pântecul mumei

veneam ca un dor revărsat

o caldă ninsoare să steie

la tâmplele celui…

eu sunt rod
tu
rădăcină
veșnicie de lumină
vis de Dumnezeu
c-o mână înfiptă-n cer
și-alta-n țărână

eu sunt șoapta
iar tu graiul
clipa ce deschide Raiul
cetate c-un ochi în mit
și cu altu-n infinit

tu esti rana
eu sunt leacul
urma trecerii ce-adună
în scântei aceste veacuri
de durere și de tihnă

cu tâmplele-ncleștate de zidurile iernii

și mâinile mușcate de truda unei vieți

mă mai ridic din mine cât să mai cat boemii

culorilor șoptite prin alte dimineți

furtuni de ore grele mă țin în neputința

voinței de-a ajunge la locul destinat

și îmi lovesc în focuri cu patime ființa

c-așa i se cuvine oricărui condamnat

îmi dau privirii ceață zvârlindu-mă departe

pentr-un abis de veacuri tăceri a-mi arvuni

și mă topesc trezirii ca drumul ce…

din fiecare umbră

în toate nopţile percepute de creier

în  mine coboară un copil cu umerii de ceară

e acelaşi în grija cuminte a nevoilor

îşi apleacă trecerea curbată

în spaţiul meu de tăcere

ca să nu-mi ocupe starea vreun anonim din lumile de jos

îmi călăuzeşte zborul pe muchia văzului

până la trecerea orbilor prin zidul atingerii

de dincolo de foc îmi ţintuieşte fruntea

o lacrimă de lumină

se adună setea de jur…

îsi aleargă zorii pe drumuri de iarbă

nu-şi mai găseşte lacrima

lumea în care a crezut e rece

e un timp în care întemniţate-i mor cuvintele

sub respiraţia umedă a mucegaiului

dar se caţără orbit de gândurile care-i focalizează fiinţa

însetat de…

din miezul altei cărni

iată-i cum sapă…

ce știi tu

ce știi despre mine

tu osândit al obsesiilor…

vrej de timp

de sub cruci să ating văi întinse

cad în umbră de os peste nopţi

prinsă-n ghem de luminile stinse

ca o  ceaţă banală-ntre porţi

cele de fier cu zăvoare de iarnă

în socoata-ncheierii din toţi

cei ce vin în  genunchi la icoană

cea de veghe pe umeri de morţi

mă absorb printre ciute dihanii

cu-al meu zbor de furie şi trudă

încolţesc pe sub…

când se-ntorc eclipsele acasă

spânzurat de pieptul zării

îmi atârnă paradisul

ca o carceră a tuturor viselor

abia îmbrăcate cu țărână…

 la zilnica cină

și pământul în el  se clatină-n tihnă

și cade în greu trupul meu

nu caut dreptate

nu văd nici-o vină

când zboru-mi se-apleacă în hău…

pasărea albă

trece prin zeci de ferestre sparte

îşi caută duminica uitată-n  spatele timpului

la drum rătăcit

măturând praf de lună

cu aripile-i deschise…

celui ce m-a zidit în umbră

mi s-au încâlcit degetele

ioane

pe o palmă de pământ

şi Ideile…

Recitatu-le-am poemul rătăcirii...

Prin noapte-au hălăduit să mă prindă,

pe ruta turnirului ameţitor

m-au izbit de oglindă.

Crispată-n taina cercului vid,

dintre boboci albi de flori fertile,

am zburat săgeată să mă închid

în călcâiul lui…

împărţim monedele strivite de maluri

şi nu văd

în ce parte a gândului stai

zbătându-mă în străfunduri

învăţ să aleg ieşirea

în sinele căutărilor

braţele cenuşii ale învinsului

deschid pereţii brumelor

din nucleul sângelui alb

un zgomot puternic îmi sparge…

până dincolo de capete

pe tâmpla sculptată

ca un rai de zăpadă

braţele altarelor se deschid

mângâieri crestate de luceferi magi

printre jumătăţi de umbre înveşnicite

de ridurile ultimului curcubeu

o altă transfigurare

în trupul de fecioară

aripa ce defineşte…

dacă ieri îţi repetai absenţa

în toamna asta nu-ţi mai reculeg vina

îţi las desprinderea de trunchi…

am sosit

iubite

prin…