la limita vămii

[SCOTNOTIS LUMINITA]

pe strune nocturne se lasă
privirea în fum parfumat
pe-o urmă ce duce spre casă
mă-ntorc din adânc vătămat

mi-e trupu-n căpăstru slinos
al ceții de-mi scârțâie osul
aș vrea să mai pot dar pe dos
îmi merge și nu-mi văd folosul

un templu de șoapte-mi făcusem
măreț pe sub apele lumii
cu toate că-n viața-mi pierdusem
norocul din pântecul mumei

veneam ca un dor revărsat
o caldă ninsoare să steie
la tâmplele celui aflat
în minus de-aprinsă scânteie

cum steaua mai cade și eu
în veșnica lumii uitare
căzut-am de-atâta pas greu
în plus de târzie chemare

pe seama simțirii să-ndur
că pline de flori se sfâșie
și brațele celui mai dur
copac în a vieții robie

cu crivățu-n piept la prezent
o vreme se scurge și trece
sprea altă-nviere atent
mi-e zborul dar parcă-i mai rece

și rogu-mă ție cetate
la poarta-ți de bat că mă doare
deschide-mi că vin de departe
și rândul e-al tău să-mi dai soare