toată seara a preparat creier de miel.

eclectismul arhitectural al bucătăriei,

provoacă rumoare în rândul amicilor gurmanzi.

partea frumoasă e că putem comanda la telefon femei cu talie joasă

şi bere preparată în condiţii de stres.



Ingrid este o femeie sofisticată.

va trebui să mâncăm ce a pregătit ea,

altfel va apela la o tehnică de magie moderată

iar eu voi deveni din amant, un simplu necunoscut.



tendinţele de sezon implică acceptarea capriciilor femeilor imature.

spaţiile neconvenţionale în care ne întâlnim, 

păstrează ceva din frumuseţea subteranelor londoneze 

din timpul alarmelor aeriene.



cu aer misterios, toarnă în ceşti brandy de cireşe amare.



ne purtăm de parcă tocmai a început o nouă perioadă a prohibiţiei.

fiecare strop de otravă e descântat cu versuri orientale.



către miezul nopţii, împachetăm în ziare de…

despărţirea tăcerii în silabe e o tehnică de supravieţuire, 
recomandată de majoritatea scribilor egipteni.

cuvintele înlănţuite în papirusuri au pe lângă clarviziune 
şi o nebănuită capacitate de a controla,
nevoia de căutare a absurdului.
durerea de după rostire
stimulează relaţia dintre obscur şi calendarul chinezesc.

previziunile se lovesc de visele abandonate ale tinereţii.
camerele mici adăpostesc semnele misterioase ale furiei.

poţi trăi veşnic printre scaune şchioape şi păsări împăiate,
ca un stăpân al unei lumi cunoscute doar prin tradiţia orală.

nimeni nu poate afirma că minele de aur ale lui Kanka Musa 
sunt părinţii spirituali ai oamenilor, 
care şi-au descoperit vocaţia de martiri.

trăim printre silabe. 
trecutul şi viitorul se aruncă de pe acelaşi pod, 
în apele închipuirii.

la două mile de Pratola Peligna locuieşte Gina de Sanctis.
o cunosc de pe vremea când preda cursuri de yoga oamenilor străzii. 
m-a uimit chiar de la început.
iubeşte versurile explicative, instrumentele muzicale 
şi deşeurile metalelor neferoase.
patul ei e un uriaş cuptor, unde oasele bărbaţilor se topesc 
în sălbăticia atingerii.
Lee crede că femeia asta e adepta unui cult religios format din abulici.
mi-a arătat şi poze făcute pe furiş 
în care ea părea că se închină în faţa unor anvelope,
învelite parţial în hârtie creponată.
coreeanul e obsedat de conspiraţii şi grupări oculte. 
prietenii râd şi îl stropesc cu sifon. 
noaptea bate în geam cu degete uscate. 
Gina e tristă. o rog să danseze cu mine. 
prietenii aplaudă.
la uşă sună dresorul zilelor de miercuri. 
Lee deschide focul.
moartea e un clişeu... o palmă a durerii.

Cea mai neîntemeiată încredere
a căzut sub umbrarul ochilor lunii
în noaptea în care o femeie se prostitua
pentru aproape nimic.

Un suflet se mutila pe sine dintr-o dată
fără să mai aibe limpezime,
era ca o moarte
care-şi lipea obrazul de pieptul ei.

La fiecare repetare
nu se mai recunoştea,
privea în ochii bărbaţilor cu ură
şi nici unul nu-i observa chinul.

Inima ei era nepotrivită
dar trebuia să bată.

păşeşte peste trupul meu gol

de parcă ar fi cărbuni încinşi

îi adună cu palmele

într-un loc numit inimă

suflă

şi îmi aprinde dorinţa

un foc mă mistuie

cu fiecare licărire

din ochii ei

 …

N-o să-ţi mai spun niciodată cât de verde este cerul,
că peştii au prins rădăcini şi au crescut plante, şi apoi s-au uscat
plutind pe mare aiurea,
către nicăieri,
că zborul meu a rămas fără o aripă şi eu am început să cobor în vrie
simţind iar golul.
Nemişcata clipă a început să bată,
şi eu văd din nou cum trec anotimpurile câte patru,
cum cerul răsare, cum apune:
"Azi, vom asculta muzică împreună pentru ultima dată;
Garou -
ultima noastră descoperire.
Îţi vom şopti împreună
"Belle"
apoi el singur,
ca o sentinţă,
"L'adieu",
pentru că eu nu pot să strig din tot sufletul aşa;
pentru că eu din tot sufletul doar (te)-am iubit,
iar lumea mea era plină numai de tine.
Acum, se va umple de oameni, şi eu voi fi tot mai singur,
din ce în ce mai singur,
până...

A trebuit soarele să răsară,

de multe ori a trebuit să apună;

să fie înecate nopţile

de neguri şi de lună.

A trebuit, dinadins, să plouă,

fluxuri de căldură s-aducă secetă;

cerul să-mbrăţişeze pământul,

piatra să ardă, albindu-se cretă.

A trebuit toate sevele să văd

cum gâlgâie-n frunze şi muguri;

cum plânge vie de-i prăpăd,

savurându-i elixirul din struguri.

A trebuit şi-o stea să văd

cum arde pe cer cu coadă,

să mor şi să-nviez de-atâtea ori

precum Hristos, într-o altă baladă.

Mai știi

zilele-n care

pașii noștri scriau povești?

Mai toate erau de dragoste...

Îți amintești ultimul nostru sărut?

atârna la brațul ultimului nostru dans

avea un gust dulce-amar

de trandafiri striviți în îmbrățișare,

de plecare devreme

sau de venire mult prea târzie...

Nu-l mai știu,

îi simt doar parfumul

de dor îngenuncheat

în rochia roasă de molii

și în cămașa ta-

încă le mai păstrez...

Știu,

demult s-a făcut târziu

în îmbrățișarea ta

iar eu,

nu mai pot nici să-mi amintesc

dacă era sărutul de dimineață

sau poate cel de seară,

de bun venit sau de bun rămas.

Nu mai știu,

nici dacă știam că va fi ultimul-

credeam că va poposi o viață,

nu s-a oprit decât o clipă...

Și azi mai scriu povești-

mai toate sunt triste...

aș vrea să las…

și nu mai știu de unde-au apărut

cânta și ea și el cânta

de undeva

pe orizonturi parcă se scria

un paragraf

de sete și lumină

iar stâncile uitaseră să vină

pentru tribut



se îmbrăcase-n voal de stepă vie…