confesiune la hotarul atingerii

[SCOTNOTIS LUMINITA]

din fiecare umbră

în toate nopţile percepute de creier

în  mine coboară un copil cu umerii de ceară

e acelaşi în grija cuminte a nevoilor

îşi apleacă trecerea curbată

în spaţiul meu de tăcere

ca să nu-mi ocupe starea vreun anonim din lumile de jos

îmi călăuzeşte zborul pe muchia văzului

până la trecerea orbilor prin zidul atingerii

de dincolo de foc îmi ţintuieşte fruntea

o lacrimă de lumină

se adună setea de jur împrejurul arsurii

 

iar îmi umblă nesupus pământul în mâini

că din el creşte ascuţită depărtarea

până peste rădăcini

nu cunosc cauza cercului

probabil e vidul din afara oului

dar paradoxal

trupul meu atârnă în substanţa lui

gravitaţia părerilor muşcă din coatele înţelegerii

 

poeţii sunt nişte victime sticloase ale clocotirilor celeste

prin ei pot visa toţi nebunii planetelor

la o boabă de luciditate

asa mi-a descris copilul nevoia lui de mine

când eu îi recompuneam umerii topiţi de graţia ecoului

şi ca să nu-i descopăr faţa legată de filozofia facerii

am să-mprumut lazulita dibace a trezirii

înainte ca din crepusculul gândului să-nvie spaima

aşa să nu-mi pierd vecia izvorului

 

când îmi alăptez pruncii

timpul şi locul sunt eu

că din rana sânilor

se mai ridică o dimineaţă cu aripi de fluture alb

e ca o boală de suflet în ordinea Cerului