îl vreau pe tata

pe tata plămânilor mei

şi pe mama îndoielilor mele

şi pe ea o vreau

dar şi pe fratele meu cel de sânge albastru

să strigăm în cor

trufie ţie

cel care-ai lovit în starea de graţie a poetesei

târându-i universul prin catacombe

şi care i-ai vărsat cerneala…

mă căsăpeşte chinul mă arde păcatul

în miez de gândire tăcerea mă toarnă

m-apleacă în tremur de iubire bolnavă

şi dansul ielelor  de valuri mă leagă

pe sub zări nedoinite mă umblă pustiul

cȃnd sinele-n drepturi se-ncape senin

amurg spiralat pe rug de cuvinte

a vieţii destin se-nalţă să-mi ştie

cu false răspunsuri din creştet de stâncă

se lasă un fulger trăsnindu-mi privirea

mă trage spre iadul ce…

cenuşă de zboruri căzute

plouă peste mine

cu stropi mari de vise inocente

cineva le absoarbe

precum o secetă  stropii de apă

îl muşc  de sărut

dar nu-i spun de ce

iar el se preface că nu-l doare

în noapte

îmi trag eşarfa albastră peste mâna dreaptă

cu secunde cu tot

şi trec în inefabila  returnare de gesturi

e acolo un ocean de foc

care…

poem dedicat poetei şi prozatoarei, Sofia Sincă

lumină

ciob de ochi divin

îţi cântă sopranele la ceruri

spre tine stări se-ntrec şi…

dor tropotele cailor mei

cenuşă salină de inimă albă

scobeşte în os

îmi trec genunchii în mătase de umbre

pe cȃnd brumele pârjolesc răbdarea palmelor

şi gândurile ating fiorii toamnei

ce-mi leagă spinarea de copacul acela bătrân

cu somnul curs

în picioarele bondarului cu aripile smulse

ştii câte răni se deschid  tălpilelor

cȃnd pământul se macină în urma părerilor tale

cât o ploaie…

acasă nu mai este-o sărbătoare

duminicile-mi sunt arcuş de dor

şi tâmpla mea e unsă cu ninsoare

de timp întors spre vraja norilor

e gând sosit din nu ştiu ce lumină

un vis înalt din nu ştiu ce făcut…

o cruce-a mântuirii de coaste să o leg

ridică-te pe soare să te umpli de mine

că-mi vine câteodată să inventez un fals

în clocotiri de aburi un vals al îndurării

să trec cu el prin tine durerea aşteptării

ridică-te pe lună să prinzi fiorul…

carnea inimii tresare

papuşa se sperie

e în viaţă

citindu-mi gândurile plânge

flămândă de teamă

îşi trage norii toamnelor peste tâmple

legându-şi  truda vârstei

de aburii jocului

care e dimensiunea zbaterii tale

o întreb

atât cât a tăcerilor albe

iar păpuşa râde

este cât prelungirea depărtării

din mine până în tine

de locul acesta ne ţinem…

vai cântec

şi ce jale

alerg a pâinii urmă

mi-am răvăşit ideea

într-un atins de foc

şi-mi arde sărbătoarea

în subconturul apei

iar drumul ce mă pierde

mă-nhamă la alt joc

mi-e aripa rănită

de lama-nsingurării

vifor cărunt păleşte

în lacrima gândirii

cȃnd zările albastre

în gol se stau a curge

nu ştiu dar totuşi poate

un anotimp m-or…

În urma ta, sideful pământiu

îşi sapă şanţul stărilor de veghe…

Porunci de zbor cu aripi de nisip,

sclipiri-licurici de vifor stinse.

În rod cucernic,

Dumnezeu, chiar El

dezbracă-n văzul nostru alba stare

şi cald şi ud,

în cuget strămutat,

mai zvârle-o încercare-n tolba zilei.

În urma mea,

 strălimpedea părere

care în piept cu frigul  sângerează,

din…

 Când laurii slovei mă știu pe de rost,

să nu mă spulberi în cenuși vorbitoare

că-mi nărui secunda cu tot ce au fost

cântările stării la vremi de-nălțare!

De steiul uitat în seceta pleoapei,

atârnă un strigăt gâfâit și prelung

că-n zări fulgerate de săgețile apei,

se sparge ecoul sub brazdă de-amurg.

Acolo-mi port vina... Izbăvitoare clipă!

Cu arșița pe buze și iarna de sub tâmple.

Pe strunele…

surd

lipsit de fire

bezmeticit de leacul scheletelor albe

cenușă de trunchi rănit

în sunete nomade

te urăsc cioată plouată  de griji

scânteie cazută pe cruci de zăpadă

pumn stelar

iată

ispășesc propriile-mi gânduri

prinse în rană de mucegai

crescut  de amorțiri cărunte

nu vreau descrețire

nici primăveri la tâmple

vreau doar să mă…

veniți de-mi spargeți oasele încolțite

din cenușa trezirii

spânzurați-mi palmele

de aripile efemerelor libelule

nu mă voi văita

voi tresări doar

la lumina care mă paște

otrăviți urmele prin care trec

decojiți-mi gândurile de amintiri

îngenuncheați-mă

desprindeți adierea agățată de pendulul visului

cu sabia dorințelor înmărmurită

înnodați-mi timpanele de Tăcerea…

m-a încătușat femeia improvizată

oscilez în teoria ei de copil curat

ca o foaie albă de hârtie

sunt propria-mi condamnată

la sare de sărut pe rană

sunt robita atingerilor ei

legată de secundarele eclipselor solare                                                                                                 

și mă topesc sunetele declanșate

în cenușă de catifea albastră

Doamne

câtă noapte ai…

 cu simpla mea speranță de-a nu te mai trăda

într-un joc al libertății

când valuri vin și te împing în ațipiri de gând

mi te-am pictat în centrul cristalului  divin

din deșucheri ating scântei răsăritene

ca vechiul lacăt frânt să cadă

te-mpart amar și îmi miroși a iarnă

livadă-ncorsetată-n muguri galbeni

de fum și vânt ochii-mi sunt plini

iar noaptea-mi pune stele-n palme

deșarte întâmplări din…

în liniște fugară

 mă desprind de coastele timpului

zdrobesc piatra abisului

pentr-o ultimă scară

tăcere și milă

concertul începe

stau ploi condamnate

să curgă-n poveri

stau fiare-n oglinzi

scurmând idealuri

și ceruri întoarse

în neguri de vis

din zâmbetul Tău

un fals mă-nfioară

și-mi clatină ora

din matcă să-și iasă

te văd ca o umbră

cu gatul în…

sicriul meu de sticlă e neîncăpător

își ține duhu-n oasele de cretă

c-o răsuflare smulsă din aripi de Condor

de m-ai opri o clipă

din vraja undelor de dor

mă leg de tine stâncă în risipa

prea lunga mea trăire de neînvingător

își toarnă în laringe chinul pâinii

e prea târziu la mine

și prea din vremea lor

iar creta albă roasă

 se-ntoarce către sine

mi-e…

frunză galbenă pălită

spaimă și sobor

ca un sunet de arginți

vis înșelător

în ecou de sunet curs

îmbrâncit de-o geană

sub copite de amurg

se deschide rană

se tot pupă cu asfaltul

poate se topește

dar sare din loc în altul

și iar mă uimește.

surugiul străbătând

răvășiri de Rai

se transcede trup de vânt

tropot de mălai.

și din el…

sunt prea multe odăi colorate

în acest castel

îmi spunea sălbatica zână

trebuie să treci prin toate

să le poți rosti necuprinsul

peste cerneala zidurilor de sticlă

să te scurgi

ca un apus nevăzut

și să muști din fiecare clipă

câte o imagine spânzurată

de vârful colțurilor albe

și prea multe uși

ieșiri sau intrări în același cerc deschis

pe geana udă…

de treci îndestulat prin ceaţă

să nu te miri că sunt mai albă

decât tot albul de zăpadă

să nu te miri de-mi curge vremea

 şi valul parcă mă invinge

că într-o zi sub alte geruri

 bătaia clopotelor plănge

pe ţărmuri irosite

 goale

cad umerii mei cocârjiți

de cei ce s-au lăsat pe dânşii

 să treaca munţii-nlănțuiți

să treacă drumurile-ntinse

de arşiţa păgânei lumi

la jug…