La vremi de-nălțare

[SCOTNOTIS LUMINITA]

 

 Când laurii slovei mă știu pe de rost,

să nu mă spulberi în cenuși vorbitoare

că-mi nărui secunda cu tot ce au fost

cântările stării la vremi de-nălțare!

 

De steiul uitat în seceta pleoapei,

atârnă un strigăt gâfâit și prelung

că-n zări fulgerate de săgețile apei,

se sparge ecoul sub brazdă de-amurg.

 

Acolo-mi port vina... Izbăvitoare clipă!

Cu arșița pe buze și iarna de sub tâmple.

Pe strunele calde cu timpu-n risipă,

ca- ntr-un rol trucat va să mi se-ntâmple…

 

Să port dintr-un caz, o vrajă, un gol,

să mă-ntrec în mine,  prinsă de nămol,

la un timp anume  neîncăpător.

Atât de departe,… în alint domol!

 

Ține-mă pe gene, e-atât de ușor

ca și cum o zare poartă-n piept un nor…

un decor în brumă, gri înălțător,

Harpa desenată de-un necruțător.

 

Adevăr-lumină: moartea ce-o să țină

o mână întinsă către o cortină.

Și-n final, cartușul nopții ce-o să vină

să se-nfingă-n ridul descrețit de tihnă.

 

În seceta nopții, strigoii să latre

prinși în gropi de ape, să se răcorească,

să oprească focul grijilor din vetre,

un neam de imagini să nu mai topească.

 

Răsărit cu dinți ca de crocodil

să-mi mai ocolească gingașa privire,

în care o mierlă își dă duhu-n tril,

să danseze îngeri întru pomenire.

 

Răsună al limbii mele grai străvechi

din petala caldă a macului fin.

Continent trăsnit până la urechi

de fulgerul vremii cu-n bici de pelin,

 

apleacă-te-un ceas între ghilimele

să-nțelegi o dată rostul crucii mele,

s-asculți cu sfințire cântul celor Iele

ce vin către tine cu-n  mănunchi de stele!

 

Să răsune-al limbii mele grai de perle

până în timpanul VADUVELOR NEGRE,

decojindu-mi carnea de călita piele

să petrec cu morții moartelor integre.