poetesa nu moare

[SCOTNOTIS LUMINITA]

îl vreau pe tata

pe tata plămânilor mei

şi pe mama îndoielilor mele

şi pe ea o vreau

dar şi pe fratele meu cel de sânge albastru

să strigăm în cor

trufie ţie

cel care-ai lovit în starea de graţie a poetesei

târându-i universul prin catacombe

şi care i-ai vărsat cerneala veşniciei

peste limbile iadului

 

poetesa nu moare

a mai fost ucisă o mie de zboruri

i-au fost aruncate ideile pe ape

în schimbul unui loc cu o treapta mai sus

decât  palma ei de cer

lasând invidia să trecă

sarea ochilor ei

a fost purtată de valuri mistice

peste tot universul

în toate cele văzute şi nevăzute

ştiute şi neştiute

până cȃnd

s-a trezit pe genele ude ale dimineţii

ce nu-şi mai alerga timpul

plecându-şi ochii

 

îl vreau pe bunicul rodului meu

cȃnd îşi curge dreptatea prin spinii coroanei

să însemnăm pe fila destinului

un ocean de cuvinte

la ospăţul luminii

 

sa ne-mbrăţişăm patetic

cu drumul paşilor  ce vor să vină

până sub cel de-al şaptelea soare

 

poetesa nu moare

se teleportează peste încă o viaţă

în spaima din sfera jertfirii

dezgolindu-şi formele

 cezara ideilor

trece în metamorfoză prin curcubeu

 

nu aţi văzut ploile cum o trag spre cer