Călătoria melcului (poate 2)

[Anne Marie Bejliu]

îmi spui că sunt încăpăţânată, că nu mai las bucuriei cale prin timpan să-mi răsune,
să-mi cureţe, vindece rătăcirile şi durerea...

aud bucuria dar... am închis o clipă poarta. a fost teama trecătoare de săbii încolăcite în jurul durerii. noduri peste noduri s-au născut. noduri marinăreşti...
învăţ să le despletesc încrâncenarea. flori de piatră cresc în jurul crucii pe care o port.
nu ştiu să le aranjez sub forma unei piramide solide. ridic mereu braţele prea devreme.
melcul mi-a spus că vrea să-şi vândă cochilia.
îi caut versuri potrivite şi mai ales câteva degete care să-l mângâie când plânge.
se agită prea mult prostul şi fisurează cochilia. spirala dansează întruna. nu o mai suportă atunci când şarpele după ce urcă până pe acoperişul cochiliei, se aruncă la vale... îl umple de dorinţe necunoscute lui.
neîmplinit, fără cochilie, s-a aşezat cu un cot lunecos sprijinit de cochilie şi ochii lui se preling pe mâna mea când o plimb pe corniţe. ştiu că îl enervez dar încerc să-i păstrez trează atenţia.
fuiorul îmi amestecă mintea cu inima iar sufletul tot strigă la mine să primesc iar căldura.
de ce mi-e frică acum, nu ştiu. vreau să adorm în braţele tăcerii, la pieptul unui uriaş de piatră cu ochii de iarbă. fără gură este şi după ce mă voi odihni, i-o voi desena sau sculpta. durerea îl va face să strângă braţele în jurul meu mai puternic.
nu mai vreau singurătatea asta şi durerea.
înţeleg că nu scap şi nu mă mai zbat. las oile (anii) să-şi plimbe lâna către fuior.
le ascult behăitul şi le răspund pe limba muntelui înzăpezit...
nu-mi plac vânzătorii de aripi. nu cumpăr aripi. ale mele sunt strânse în mijlocul spinării. aşteaptă lărgirea spaţiului. nu voi zbura. le voi mişca a zbor până când frontiera se va deschide...

să nu pleci...