Călătoria melcului

[Anne Marie Bejliu]

aştept să pot dormi, să simt că mă odihnesc.
am încercat să fug de lume, să mă închid în mine. sunt suprasaturată de urât. orice vreau să ridic material se prăbuşeşte.
e ciudat că totul e alunecos mişcarea e la vale, până când rămân ca o statuie în faţa a tot. atunci, pleacă unul câte unul iar fiarele se adună în jurul meu prietenoase.
reconstruiesc poteca prin care aleargă unicornul. cornul îi este de cuarţ alb iar ochii din jadul rătăcit de mine în adolescenţă. îl lasă să-mi atingă fruntea, apoi pleacă şi ele, fiarele.
nu mă mai sperie umbrele şi fulgerele, şi tunetele. totul devine poveste într-un real palpabil şi atunci reîncep să văd.
am obosit de oameni dar nu vreau să merg spre punctul în care luntrea aşteaptă.
când cineva îmi spune să îmbrac haine albe nu le vreau.
pentru mine sunt ultimile înainte de pasul pe luntre
acum un an am avut un vis. înotam în gheaţă albastră şi cineva care spunea că mă iubeşte ca entitate, cineva care şi-a înscenat moartea pentru a mă proteja, mă trăgea către el, mă sufocam, nu-l mai vroiam. s-a format atunci un vârtej de gheaţă albastră sub formă de con. spre vârful conului lumina devenea din ce în ce mai albă.
am ieşit. m-am trezit. simţeam încă sufocare. numai rugăciunea l-a făcut să plece. m-am rugat până când am simţit că inima s-a întors în matca pulsului normal.
i-am spus să plece, să nu se mai întoarcă. nu vroiam să-l rănesc.
a revenit o singură dată la geamul meu. era pasăre. m-a privit îndelung, apoi a plecat.
motanul meu l-a privit. stătea drept, nu mai răsufla. mă păzea.
când el a încetat să mai vină la mine, motanul a murit.

se învârte un ceas. e haotică toată această curgere.
e nimicul din fiecare piatră cenuşie.
simt că va fi o implozie a pământului odată cu prima mişcare a vâslei.
ai dreptate.
nimicul nu poate primi în palma întinsă mişcarea bilei.
mâna se transformă în cenuşă.
cenuşa umple spaţiul de otrăvuri iar barca va rămâne la mal
se vor număra atunci cuiele nu din palme.
numărate vor fi cele din inima ta.
la mine inima nu mai primeşte cuie.
se aruncă bolovani.
mi-au umplut strada cu ei.
mai bine ridicau o casă.
fuge...fuge lumea din prizonierat în prizonierat.
le plac lanţurile şi zorzoanele lucioase şi strigătul păsărilor când li se sucesc aripile invers...
nu mai vreau pământul.
cum poate un om să calce pe apă, să aibă ochii lui Dumnezeu, să reîntoarcă la viaţă o frunză, regăsindu-i locul pierdut în copac

păstrează o clipă focul în ochii obosiţi. vreau să-i surprind adâncimea.
îmi îngheaţă palmele uneori. ştiu atunci că nu am primit tichetul de trecere dincolo de linia orizontului îngust. vreau să-l văd în ochii tăi.
mă sperie ceva. tresar. reaprind candela de noapte.
ruga începe cu un căscat.
sub piatră las corbul să caute sandalele de vânt. găseşte ciobul din piatră de lună şi începe să danseze ca un clown ameţit de luminile rampei.
ai dreptate.
de câte ori las ochilor lumii liberă trecere prin vers, mă doare călcâiul stâng până la strigăt. celălalt mă umple de tristeţe.
prefer tăcerea.
tăcerea asta a noastră printre file, cuvinte, lumini...

*

am construit în neştire ziduri. alerg precum ariciul prin ceaţă.
întrevăd soarele dar imediat cum îl prind în ace, fuge.
deschid cutia viorii, apăs clapele pianului de frunze, aleg un melc să-şi plimbe cochilia pe care spirala care dansează...
ritmul dansului spiralei îl înnebuneşte.
pentru că el, melcul, nu poate decât să se târască şi atunci, cu două degete, îl iau blând şi îl aştern pe frunza mea, ca să putem vorbi liniştiţi.
calul meu nu vorbeşte. e ca în filmul cu ariciul rătăcit.
mă priveşte îndelung şi atât.
de fapt, vorbeşte numai atunci când îi privesc atent ochii
şi nările. freamătă la fiecare schimbare de anotimp, la fiecare cădere de frunze.
nu-i nimic. dărâm acum zidurile. am multă treabă.
îmi place la nebunie să lovesc în propria prostie.

aseară îţi dădeam dreptate.

nu trebuie arătat tot lumii acesteia năroade... mie nu-mi mai este frică de cuie, de pietre.
toate se întorc în căuşul palmelor care le aduc spre mine, în mine,
cei de dincolo de cortina de ceaţă şi încearcă să-mi rănească şi drumul.
nu ştiu câte lovituri de piatră încap într-o inimă de om...
chiar dacă odată se va desface în două, trei patru sferturi,
centrul va rămâne intact. el mă interesează.
prostia omenească îşi crede fapta de neplătit.
ei bine, miezul acela e viu şi fiecare piatră aruncată se transformă în val de nisip care-l acoperă. apoi, o scoică îl înghite (îl protejează)...
aşa cred că se formează perlele...
alerg mai departe.
te văd şi pe tine în acel arici. nu ai scăpat...
să sari peste povestea mea.nu mă mai doare. culmea este că ştiu că trăieşte omul din gheaţă. mă bucură şi-n acelaşi timp nu mai vreau să vină spre mine. încă ţin la el dar acel departe este braţul meu întins până la strigătul tăcerii dintre mine şi el. s-a dus. sănătos este...să fie!
îţi dărui spirala melcului cu care am vorbit. e din jad. când îl ţii aproape de inimă, jadul trece în cuarţ.
pas cu pas (al timpului fără graniţe), ametistul se întrezăreşte în mişcarea corniţelor melcului. atunci cred că ariciul prinde soarele într-un ac şi regăseşte calea. tot atunci, încetează apariţiile...
frica şi fuga lui devin pas lin deasupra ierbii.
să nu mai pleci...