trup

[Anne Marie Bejliu]

trupul tău şi zalele gândului bolnav
rostogolesc pe podea mâinile...
palmele strigă mângâiere
inima de catifea pulsează undeva,
între a fi robot şi a fi mişcare 
a glasului materiei în care smulgi 
una câte una,
cu foarfecele uimirii, 
iubire.

zaci în propria-ţi nelinişte.

te arunc 
în slava unor gesturi mărunte,
a cuvintelor fără liman,
fără ţărmul unei atingeri.

semiluna intrării spre întuneric...
dalele de piatră şi urna în care,
mii de ani ai zăcut,
simplă filă 
a unei cunoaşteri ascunse...
văd.

strig şi muşc pământului
adevărul.
aştept explozia,
în fiecare fibră a trupului.

implozia
mă aruncă de pereţii 
propriilor sensuri.

priveşti acum tăcut,
pictura gândului bolnav.
ridici degetele risipite.
le aranjezi.
dai sensuri ilizibile apropierilor.
lacrimi de ceară se desprind 
de pe faţa ta.
imobilă geometrie
a unei creaţii în care,
nimicul rodeşte banal,
în căuşul ales vieţii.

tac prin tine durerea. 

larma pregătirilor absurde
încetează.

ating degetele împrăştiate
pe podeaua unei vieţi 
a trecutului.

las în urmă umbra ta,
pe podeaua degetelor risipite.

trup.
trup de gală al foarfecelui uimirii.

[Anne Marie Bejliu]

e o formă dureroasă de regăsire dar am trăit-o astăzi privind până la saturaţie imagini dintr-un film. acela cu omul-robot cu mâinile foarfeci. momentul în care bătrânul cade şi moare, şi scapă mâinile normale pe care vroia să i le monteze. a fost o clipă în care m-am privit ca pe acel om-robot, în tot ceea ce sunt şi ceea ce aş putea deveni, privindu-mă din toate unghiurile posibile şi imposibile ale manifestărilor mele. implozia resimţită, pornind din chakra plexului solar în tot corpul meu fizic şi energetic, a fost uimitor de puternică. nu m-am putut abţine să nu scriu.

mulţumesc din inimă, Adina!