Tot ce ştim

[Irina Lucia Mihalca]

Tot ce ştim

Tu nu exişti, ai devenit invizibil

plutind, alături de îngeri,

în arabescuri, fără direcţie,

într-un spaţiu gol,

cu lumina lumii aşezată

înlăuntrul inimii tale.

Un sărut este o adiere,

o trecere de urgenţă între buze,

o scrisoare deschisă

şi închiderea cărţii

pe încheietura ta

când ziua se stinge

şi foile sunt întoarse înapoi,

sperând

pentru inima ta obosită

să câştige puterea încă o dată.

Dorinţă arzătoare, surâsul

se prelungeşte, undeva, cu o lacrimă!

Nopţi liniştite, singur

şi aparent părăsit, fără scop,

până clopotul inimii

îţi dă semnale de apel

în coridoarele singuratice.

Nu este timp,

totul se dizolvă în apă

pentru-a ne lăsa

să privim în viitor

fără întoarceri apoi.

Inima ta

respiră şi bea

din fântâna tinereţii,

inima ta simte

durerea de a nu şti

unde se află frumuseţea ei

pentru că fără ea eşti un naufragiat.

Norii trec, plâng, dând viaţă

unui pământ ars

şi pentru fiecare floare

o comuniune din supravieţuire.

O ultimă cerere, cortina căzută

pe neadaptarea

unei vieţi solitare,

în timp ce

ultimul sunet de harpă

se risipeşte-n lumina apusului.

Un cer albastru şi soare,

aceasta este,

cu adevărat, muzica sferelor!

Tot ce ştim este că putem fi aici,

pentru ultima dată, pentru a simţi roua,

pentru a planta-n pământ

seminţele adunate

sau pentru-a asculta,

în urechile îngheţate,

ultimul cântec al păsărilor,

dar în afară de asta exişti tu şi numai tu

şi aceasta este emoţia vieţii pentru eternitate.