Pagini de jurnal (VI)

[Aurel Conțu]

Palatul prințesei seamănă constructiv cu Château noir, diferă numai culoarea pietrei, care este albă. Suntem așteptați de un majordom cu aceeași ținută țeapănă ca și a lui David. După politețurile de rigoare mă invită înăuntru. Prințesa, o femeie de vreo treizeci de ani, blondă, cu ochii verzi, stă răsturnată provocător într-un fotoliu somtuos, picior peste picior. Poartă o rochie neagră, destul de scurtă, fiindcă îi observ linia perfectă a coapsei da capo al fine.
- Vă mulțumesc pentru vizită, domnule Vernescu ! îmi zice în timp ce îi sărut mâna. Nici nu vă închipuiți ce bucurie mi-ați făcut !
- Plăcerea este din partea mea, îi răspund la fel de ceremonios, n-am mai văzut niciodată o prințesă atât de frumoasă!
- Mulțumesc,domnule, sunteți prea amabil !
- Să știți că nu vă măgulesc deloc, madame…
- Mademoiselle ! mă corectează ea.
- Iertați-mă, nu sunt de multă vreme pe aici !
- Chiar mă întrebam de unde veniți ?
- Din România.
- N-am fost niciodată acolo, dar îl știu pe regele Mihai, cu care sunt un pic rudă. Și cu ce vă ocupați în România ?
- Sunt scriitor.
- Daaa !!! exclamă ea destul de neprotocolar, bătând din palme și schimbându-și ostentativ poziția picioarelor. Toată viața mi-am dorit să cunosc un scriitor ! Nu vă ascund că și eu cochetez uneori cu scrisul !
- Poate scriem o nuvelă împreună ! supralicitez, gândindu-mă, desigur, la cu totul altceva.
Ideea sau dedesubtul ideii o amuză.
- Poate, de ce nu ! Îmi plac provocările ! Sunteți un vecin interesant !
- Nu mai vorbesc despre dvs., îi întorc complimentul și plusez : Aș putea să vă mai vizitez ?
- Oricând doriți. Vă puteți lua și prietena !
- Nu am prietenă.
- Atunci soția !
- Nici soție nu am.
Zâmbește.
- Se pare că suntem amândoi foarte singuri, domnule Vernescu!

La două săptămâni de la instalarea mea la Château noir încep să-mi intru în pielea de castelan. Descopăr că viața de senior, cum îi zice David, este mai riguroasă decât mi-am închipuit (impune, în orice caz, respectarea unor reguli precise, începând de la micul dejun, plimbarea de dimineață, prânzul, programul de lucru, ceaiul de la ora cinci și cina, toate la ore exacte, care nu pot fi devansate sau nesocotite sub nici un motiv). Toate bunurile castelului sunt evidențiate în liste individuale de inventar, pe care cele trei menajere le bifează și le semnează zilnic. La sfârșit de săptămână, David verifică fiecare listă în parte, astfel că nu există riscul să dispară ceva. Menajerele, în număr de trei, au câte cinci camere de întreținut, începând cu locurile funcționale, celelalte fiind lăsate pentru după-amiază. Intendentul se trezește zilnic la ora cinci, face piața, preia livrările de la firma de catering și se ocupă de aprovizionările pentru ziua următore. La șase apare bucătarul, care pregătește micul dejun. Grădinarul se scoală pe la opt, verifică starea gazonului tunde iarba toaletează pomii sau adună frunzele căzute peste noapte. Descopăr că pe domeniu există și un grajd, cu cinci cai de rasă, un padoc și un îngrijitor cu alură de cowboy, care se ocupă de tot ce este necesar. Pentru că vreau să slăbesc, mi-am propus să alerg jumătate de oră pe zi, lucru pe care-l fac cu determinare în ultimul timp. Azi, mi-a trecut ptin cap să adaug joking-ului meu și o oră de călărie (dacă tot aveam cai !), motiv pentru care îi cer sfatul lui David.
- Fostul propietar, îmi mărturisește el, călărea zilnic, din câte știu. Nu-i rău deloc ! Trebuie să vorbesc însă cu Pierre !
Nu după mult timp se întoarce victorios.
- Se poate, sir ! Are un cal, Allan, special pentru așa ceva ! Când doriți să începeți ?
- După-amiază !
- Bine! Așa se gândea și el !
- Spune-mi, adaug, vecina călărește ?
- Foarte rar, n-am văzut-o decât de vreo două-trei ori !
Pierre Souverstre, „jocheul”, este un om admirabil, cu foarte mult bun simț. Mă ajută să încalec, îmi dă sfaturi despre ținută, despre statul în șea, despre controlul calului și despre multe altele. Aflu tot de la el că Allan este un animal foarte blând și că se atașează repede de om, dacă îl și stimulezi puțin. Îmi strecoară în buzunar un pumn de cuburi de zahăr, sfătuindu-mă să-l recompensez din când în când.
- Vă sugerez, sir, mă sfătuiește el, aleea din apropierea zidului, care a mai fost, cu ani în urmă, pistă de alergat și care se pretează pentru echitație. Dincoace, după cum vedeți, gazonul este moale și poate fi distrus !
Îl ascult. Cursa se dovedește o adevărată încântare și pentru mine și pentru Allan. Eu simt fascinația mersului călare, el dulceața zahărului, care-i place foarte mult. Pierre ne așteaptă și el încântat.
- V-ați descurcat excelent, sir !
- Mulțumesc.
- Să mă anunțați când mai doriți !
- Te anunț de pe acum ! îi răspund. În fiecare zi, la ora asta !
- Am înțeles, sir. Cu ce pot să vă mai ajut ?
- Cu nimic.
Încalecă pe cal și pleacă în galop spre grajduri. Mă întorc în castel unde am surpriza să întâlnesc un bărbat cam de aceeași vârstă cu mine, îmbrăcat în costum negru, foarte stilat și elegant. David ridică din umeri neputincios.
- Excelența sa, prințul Feodor Alexandrovici !
- Bonjour.
- Eram curios să vă cunosc, îmi zice, afișând un aer superior.
- Presupun că sunteți vecinul din nord. Tocmai v-am văzut domeniul din șeaua calului !
- Da, v-am văzut și eu când intrați la prințesa Adélaïde ! Sper să nu vă faceți un obicei ?
- De ce ?
- Fiindcă sunt prietenul ei.
- N-am știut.
- De acum să știți ! Și vă rog să vă abțineți !
Mă uit la el iritat.
- Asta nu cred că se poate ! Aștept să-mi întoarcă vizita și nu am de gând s-o refuz. !
Replica mea îl înfurie.
- Atunci vă provoc la duel !
Nu-mi vine să cred.
- În ce secol trăiești, prințe ?
- Spadă sau pistol ? mă întreabă el, ocolind răspunsul.
- Pistol, răspund, fiindcă este mai rapid.
- Foarte bine. Mâine e bine ?
- Îmi este indiferent unde și când !
- Perfect. Vă voi anunța din timp locul șu ora !!
- Cum doriți.
Prințul face stânga-mprejur și pleacă fără să scoată un cuvânt. David îl maimuțărește pe la spate.
- L-ați făcut praf, sir ! Conta pe faptul că veți ceda ! A căzut în propria-i cursă, fiindcă, din câte am auzit, este un fricos ! Nu va fi niciun duel !