Depersonalizare

[Aurel Conțu]

m-am trezit încă o dată din moarte

din somn

noaptea e ca un fel de Golgotă la capătul zilei

murim în fiecare noapte câte puțin

ne tragem sufletele ostenite lângă inimi

o zi întodeauna e prea mult chiar și pentru un suflet

nu ne mai ajunge timpul pentru câte avem de făcut

nu  mai avem răgaz să fim tandri

să ne privim în ochi

ne iubim instictiv ca două amibe

luăm în fugă micul dejun sub cearșafuri

învârtim cheiile în contact cu gesturi reflexe

necontrolat

semaforul din colț clipește pe galben ca ochiul stâng al bunicii

ia mai duceți-vă dracului de comuniști nenorociți

dați-mi o pușcă

nu poți să nu-njuri în dimineața aceasta înroșită de stopuri

de cretini adormiți

salivăm precum câinele lui Pavlov la tot felul de chestii bizare

auzite la știri

unul și-a înjunghiat nevasta

altul a intrat cu mașina-ntr-un stâlp

ne trebuie neapărat o pauză de tras sufletul

un fier de călcat cu aburi

pentru netezit gândurile

s-o calci pe mă-ta

boule

îmi strigă o blondă dintr-un Mercedes prăfuit

e greu să traversezi ziua cu picioarele goale

să-ți păstrezi cumpătul

să rămâi viu

cu atâția stâlpi pe marginea drumului…