Începutul(2)

[carmen huzum]

      Privea în jur cu un fel de silă urmărind cu coada ochiului chipurile acelea aparent îndurerate în spatele cărora se citea frustrarea unui revelion ratat.Se terminase.
  _ Ai văzut, dragă? Cine s-ar fi gândit?
       Nimeni, își spuse, trăgându-și în grabă paltonul și îndreptându-se spre ușă.
  _ Condoleanțe! rosti în grabă și, fără să mai aștepte, coborî scările una câte una, traversă aleea îngustă și-o coti la drepta ajungând în strada principală.  Deși era ora prânzului trona o liniște nefirească; ici colo vedeai câte un om  grăbit, cu mâinile în buzunare și capul plecat traversând rapid prin câmpul ei vizual îngustat de lacrimile ce-i năpădeau obrajii arși de ger.
 _Hai, Carmencito, așa mi-ai spus și săptămâna trecută! 
        Își amintea ca prin vis ultima conversație telefonică avută chiar în ajunul crăciunului cu socrul său, un om bine făcut, pedant, ușor acrișor pentru cei ce nu-l cunoșteau prea bine. Îi promisese că va trece să-l tundă dar timpul nu-i permisese iar treburile casei nu sufereau amânare. ,,Ba da!" își spuse,  și  starea de vinovăție o cuprinse din nou smulgându-i alt șuvoi de lacrimi. Îi stăruia încă pe retină imaginea trupului inert îmbrăcat în costum de sărbătoare și mirosul apăsător de lumânări, oamenii aceea străini ce-și înclinau capetele a milă și vocea baritonală a preotului ce-i lovea timpanul ca un tunet.  ,,Și-atunci ce rost mai au toate frământările, tot zbuciumul adunat în decursul unei vieți?"
        Își clătină capul încercând să alunge gânduri ce-o năpădeau, conexiuni și judecăți ce ar fi târât-o într-o stare depresivă pe care nu și-o dorea. Grăbi pasul . De-ar ajunge mai repede acasă... În fața blocului aceeași senzație de pustiu. Nici zare de om, nici picior de copil, doar geamătul surd al zăpezii și țipătul vântului ce șuiera dominant peste întinderea nelocuită de la capătul orașului.
  _ Săru ' mâna!
       Era vecinul de la parter care se războia cu nămeții din jurul mașinii. Cu fesul tras până la rădăcina sprâncenelor, cu fața acoperită până la jumătate de un fular negru de mohair și mâinile bine păzite de mănușile de schi, se învârtea ca un titirez încercând să elibereze roțile prinse ca într-o menghină .
   _ Bună ziua! răspunse urcând scările. Una, două, trei...
       Zâmbi. Devenise obișnuință încă de pe vremea când, copil fiind, mama îi cerea să le numere crescător când urca și descrescător când cobora. Hm! Manipulare...", gândi, în timp ce încerca să își amintească de câte ori, în acest fel, a încercat să-și determine  băieții să facă lucruri pe care nu și le doreau. ,,Mai degrabă diplomație..."
         Intră în casă, își scoase paltonul aruncându-l neglijent pe scaunul din hol și se repezi la centrală să-i dea drumul. Abia acum simțea oboseala acumulată în decursul celor câteva zile. Își făcu un duș, își trase pe ea halatul gros de baie și, târșâindu-și picioarele ca un copil, se îndreptă spre dormitor. Își trase jaluzelele și se strecură sub plapumă trăgând-o până sub bărbie. Adormi...