La steaua care-a răsărit – omagiu liric al prietenilor ziarului și editurii Națiunea

[Romeo Tarhon]

http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/01/15/la-steaua-care-a-rasarit-om...

Romeo Tarhon – Eminescului cel trist

Poetul, uneori, înfrânt

De moartea ce destui i-o vor,

În frunză se preschimbă,-n vânt,

Să pară lesne trecător,

În lungul drum, adesea frânt,

Al lacrimilor spre fior,

Al gemetelor spre cuvânt

Și al suspinelor spre dor,

În pasăre de cer și cânt

Cu aripi ca de plumb în zbor,

În umbra umbrei pe pământ

A celor care mai și mor

Și își găsesc etern mormânt

Doar în căușul stelelor,

Câte au fost, câte mai sânt

Și vor mai fi în vremea lor…

Asupra-mi sper că s-a răsfrânt

Tot răul lumii schimbător,

Din rai în iad, blestem-descânt…

Din bine-n rău, din greu ușor…

Poetul, rar, sub legământ,

Ascuns de ochii tuturor,

Mai moare… Moare ca un sfânt,

Singur și trist, nemuritor…!

Doina Butnaru – Poetului cel Sfânt

Eminule din Ipotești,

Un Sfânt al neamului ne ești,

Pentru poporu-ți ai murit

Și pentru limba ce-ai iubit.

În casa veche-a Lui Pogor

Ești așteptat cu drag și dor,

Iar junimiștii te așteaptă

Să vă-ntâlniti ca altădată…

La bojdeuca din Țicău

Să vii să stingi amarul rău,

Pe Sărărie să revii

Și-n Iașul plin de nostalgii.

Să urci aleea din Copou,

Să fii Alesul vechi și nou,

Când astăzi totu-i de temut,

Mai rău ca răul ce-ai trecut…

Pe lângă teiu-ți drag și sfânt

Adesea-n lacrimi am trecut,

Este bătrân și-nsingurat,

De dorul tău e întristat…

Ana Maria Gîbu - Și azi plopii sunt fără soț

- Mihai Eminescu (acrostih)

trăiesc în cea mai bună

dintre lumi

unde tu ai rămas frate

cu stelele

luna şi lacul

cu plopii mereu fără soţ…

ieşiţi din legi

au plecat cu iubirea

brodată-n cuvinte

marea îmi duce privirea

prin zări miruite

cu mirosul florilor

de tei şi albăstrele…

în concert enescian

lutul de acasă

îmi poartă urmele acolo

pe oriunde …

aici

ochii tăi mari şi adânci

devin felinare

contopite în cioburi de stea

umbli azi hai-hui

prin sufletul meu

oferindu-mi şoapte

din dorurile tale

de ducă

de lac

de drag

de plopi

de stele…

de ea…

luna

cea de atunci şi cea de acum

alunecă pe umeri de umbre

se ascunde în teii care ard în nelinişti

şi tremură

prin tăcerea cerului aud

murmur din ultimul dor

la ziua ta

nemărginirea cântă

*

Marea în furtună caută

Iubirea de sub tei

Hohotul lacrimii din ochiul

Amurgului în flăcări murmură

Imensitatea durerii

Ecoul tace

Muzica vântului amintește despre

Iubiri pierdute

Nopți cu lună tremurândă

Enigmatic și visător

Singur printre oameni

Cineva prin albul umbrelor devine

Un trubadur al tristeții dintre cuvinte

Petru Jipa – Eminescu

Regele se integrează în cuvânt.
Diadema frunții lui este de fapt iubirea
Sau patima vieții, aplecată peste dor.
Iar cuvântul dorului poartă neapărat un nume:
Eminescu!

Cosițele iubirii și teiul adorm legănate de vis,
Visul nostru… Luceafăr nins.
Albastrul ivit ca o mângâiere a soarelui
Peste trăiri trecătoare
Peste destin…
Magia geniului: Eminescu!

Rid de stea – Mihaela Tălpău

Eminescu-i disperarea poeziei și iubirii
Frica morții și uitarea în săraca lege a firii
E un drum spre a renaște în a inimii aripă
E ființa-n care paște viața fiecare clipă

Eminescu-n fiecare românește a sa ființă
Poezește-ntr-o mirare sufletul de grea dorință
E în alfabetul sorții prima literă-nțeleaptă
El dă sens iubirii cărții și-a iubirii ce așteaptă

Eminescu-i mai albastru decât floarea-i suferindă
E-al romanticului astru; nemurirea-i ostenindă…
E-al limbii vers de codru renăscând în verde crud,
Rid de stea în univers, al luminii vis zălud…

Ramona Roman – O floare pentru Eminescu

Un Eminescu am și, martor îmi e cerul,
Aș da orice, și-ar fi mult prea puțin,
Să pot să am puteri și să dezleg misterul
Atâtor aberații împroșcate cu venin

Ce te-au hulit! Degeaba fac mătănii,
Habar nu au de „Plopii fără soț”,
N-au auzit nicicând de ”Epigonii”,
Barbarii..! Neam de huni și vizigoți…

Un Eminescu am și-mi este căpătâi,
Mi-e primul vers și dragostea dintâi,
Mi-e-n noapte sfetnic bun și-mi este crai
În veci iubirii mele și ale versului alai.

Te-au plâns prea mulți și încă te vor plânge,
Acum mai mult ca ieri, poimâine hohotind…
Căci nu e încă albie să-ncapă atăta sânge
Ce preschimbat în lacrimi pe-obrazuri șiroind….

Și azi… o ”Floare-albastră” în parc am să-ți aduc,
M-aștepți mereu chiar și atunci când uit să vin
Și îmi doresc pe Demiurg să îl vrăjesc, să-l fac năuc,
Să mi te readuc, să te păstrez …la tine să mă-nchin!

Rusu Liliana - Iubire interzisă

Tu eşti stăpânul nopţii şi eşti a mea iubire
un soare care scaldă şi luna cu-o privire
luceafăr viu ce arde în focuri mult prea dese
o stea care mângâie, pământul ,fără să-i pese.

Că-şi pierde nemurirea din zborul însingurat
rotindu-se spre soare cu raiul despuiat
de sufletul ce bate în sentiment curat
cu dorul care creşte în trupul de-mparat.

Privirea lui veghează o preafrumoasa faţă
ce-n ochi arde luceferi, cu faţă preacurată
cu părul ca un soare ce râde în primăveri
cu buzele cireşi ce-au înflorit mai ieri.

Privind dorinţa creşte, clocotitor şi rece…
amăgitor prin vene îl scaldă o apă, rece
şi dorul iară creşte, cumplit îl răscoleşte,
se-ntunecă pe-o zare, pe-o luna, iară creşte.

Săruta acest pământ sub chip de flăcăiandru
având părul ca noaptea, privirea ca o stea
în faţă fetei stă drept, semeţ şi mândru
cu zâmbetul de lună şi faţa fulg de nea.

Privirile dansează pe ritmuri fascinante
mâinile se caută cu gesturi mirabolante
iar buzele se mușcă într-o tăcere mută
în focuri de iubire, două inimi se sărută.

A coborât în păru-i dorindu-i doar iubirea
crescând pe-o noapte, simţind ce-i fericirea
zărindu-i în priviri, dorul născut la izvoare
înaripând săruturi cu poleiri de soare…

Îi pare fără seamăn în lumea pământească,
era frumoasă tare cu faţă-i îngerească,
i-a coborât pe vise zglobie şi senină
mireasă în cerul nopţii cu stelele de mână.

Iar fata îl priveşte şi încet pare să-i spună:
- Mi-ai coborât din ceruri cu stelele de mână
aprinzând iubirea în sufletu-mi curat,
coboară-te din ceruri, tu ,fiu de împărat!

Să fim doar o fiinţă în lumea asta mare
şi să domnim de-a pururi peste hotare
dovedind iubirea prin jertfa-ţi muritoare,
să arzi precum un foc în lumea asta, mare.

El tace și ascultă oftând sudori prea reci,
o inima se zbate în chinuri mult prea seci
gândind la împărăţia cea fără de sfârşit
în care, niciodată, un suflet n-a murit….

Se aprinde cu ardoare, înflăcărat şi rece
dorind să o răpească, iubirea nu-i va trece,
privirea arde în focuri, rostindu-i jurăminți,
îmbrăţişând doar taina ochilor săi cuminţi.

Se înduplecă iubirea, cedând un pas în spate
cu inima în piept şi braţele-i legate
să lase ea pământul ce-o scaldă în lumină,
păşind în umbra rece, iubirea fără vină.

Rostind încet păşeşte în umbra ce-o îndrumă:
- Tu-mi eşti stăpânul nopţii, iubirea-ţi mă sugrumă,
mă lasă fără de mine, nu pot nicicum să lupt,
decât în posturi negre, mai bine mânc de frupt.

Ema Chiriac – Poetul, aripi de lumină

Pasăre cu aripi de lumină – Poetul

a trecut pe deasupra lucrurilor

mirosind a esențe.

S-a culcat apoi,

obosit de-atâta frumusețe,

pe sub zarea rotundă,

îmbolnăvindu-se de eternitate,

căci,

prin fereastra sufletului lui,

a intrat misterul lui a fi și a nu fi.

Cu ochii deschiși,

scrutând până spre marginile universului,

a mângâiat visul fântânilor,

a îmbrățișat trupul svelt al gândurilor

care l-au troienit,

precum florile de tei.

Ionica Baicu – De n-ar fi fost…

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Iubirea ar fi fost săracă.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Romanticii n-ar avea apă.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

N-ar fi strălucit luceferii.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

N-ar fi-nflorit nici nuferii.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Stelele-n cer ar fi pălit,

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Flori de tei s-ar fi ofilit.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Bucăți de suflet ar fi fost pierdute.

De n-ar fi fost el, Eminescu,

Mărețul și sublimul n-ar fi fost cunoscute.

Elena Buldum – Rămâi un Sfânt

A fost odată pe pământ,
A fost și numai este
Pe soclu rece, sfânt,
Un geniu de poveste.

Și câte-n lună și în stele,
Și câte raze vii în nori,
A scris cu slove toate cele
Și-a înviat de-atâtea ori.

Luceafăr Sfânt, pe-o rază lină
Cobori duios să te privesc,
Să-mi umpli viața cu lumină,,
În ochi scânteia să-ți primesc.

În nopțile sub clar de lună,
Când infinitu abia-l zăresc,
Neapărat să-mi vii…Tu, vină
Pe cerul cerului ceresc!

În taină plâng, mă rog în noapte…
Rămâi, de vii, nu mai pleca
Și-n dimineți de versuri, poate,
Umbra de-ți văd, te-aș mângâia.

Pe soclu ești nemurito,
Mă bântuie un singur dor:
Rămâi un geniu ne-ntrecut
De toți iubit și cunoscut…!

Vasile David – În umbra lui Eminescu

Durerile din case se scurg pe-nguste uliți,

Privirile pierdute s-au prefăcut în suliți,

Ne tot luptăm cu dorul din sensul mărginit

Noi, triste picături în ochi de infinit.

Ai scris cu stea de geniu pe-al vieții noastre cer

Și ne privești cu milă din colțul tău stingher.

Rămâne nenăscut lumescul ce-ai visat

Căci pe planetă, astăzi, e-un sărac și-un bogat,

Unul mănâncă aur, cu-arginturi se adapă

Iar cel sărac nu are nici după ce bea apă!

E-o diferență mare-ntre săraci și-mbuibați…

Tu, îți doreai odată ca ei să fie frați.

Cum nu cuprinde ochiul genunea și înaltul

Nu ai să-i vezi la masă stând unul lângă altul

Într-o orânduire mai grea ca în pădure

Azi, cel sărac l-alege pe cel bogat să-l fure!

La umbra ta rămânem cu toți niște umbre,

Făpturi mumificate trăind vremurile sumbre…

Azi, când s-a uitat rușinea, când a prins curaj și teama

Feciorul își ceartă tatăl, fiica-și pălmuiește mama,

Când ai spus atât de multe, nimic nu mai e de spus

Azi, iubite geniu-al nostru toate sunt cu fundu-n sus.

“Somnoroase păsărele” s-au rărit prin cuiburi rare

Căci pădurile semețe abia se zăresc în zare,

“Codrul codrulețul” tău e mataforă de-acum,

El a fost tăiat cu ură, ars și transformat în scrum…

Patria, iubita țară, scumpa vatră strămoșească

Este singură, bătrână, puțini sunt s-o mai iubească,

Fiindcă noi, urmașii tăi, epigoni cu versu-ncet

Ne-am îndepărtat de țară ca de-un lucru desuet.

Plângem noi, străini de țară, plânge țara fără noi,

Doina ta e încă vie, dăm ca racii înapoi

Dezbinați, uitați de soartă între două veșnicii,

Tu nu ai dorit vreodată asta dulcei Românii.

Ești dar din daruri sfinte lăsat de Dumnezeu

Unui popor smerit și trist ce te făcură zeu!

S-or naște universuri când universul trece,

Luceafăr vei rămâne, nemuritor și rece!

Stejărel Ionescu – Invitatul

când eu la masă te-am poftit

fără să-ţi ştiu iarăşi vrerea

ai coborât din asfinţit

şi-n noapte ţi-ai ascuns tăcerea,

în cap de masă eu te-am pus

unde ai mai stat şi astă vară

şi din luceafărul de sus

ai coborât o altă scară,

şi-o Veronică lin venea

în rochii roş şi albăstrele

în fruntea avea a nopţii stea

ca să o transfomi din nou în stele,

tu, steaua nopţii în mână ai luat

i-ai insuflat din nou lumină

şi steaua atunci s-a preschimbat

în bobi de rouă prin grădină,

şi ţi-ai spălat cu rouă faţa

când te-ai ascuns de răsărit

răzleaţă ţi-ai lăsat viaţa

şi te-ai hrănit din infinit.

Nicolae Danciu – Eminescu

Eminescu este marea,

Padurea și cărarea.

Eminescu e câmpia,

Dragostea și poezia.

Eminescu este vară,

Dar și primăvară.

Eminescu este toamnă,

Cu lacrimi în palmă.

Eminescu este iarnă

Cu nori ce stau să cearnă.

Eminescu e iubirea

Dar și neîmplinirea.

Eminescu este neamul,

Frunza și cu ramul.

Eminescu este munte,

Eminescu e oriunde,

Eminescu-i Dunărea,

Eminescu-i țara mea!

Elena Valeria Ciura – Liniştea lacului

O pânză sinilie acoperă mister-
Cerul aruncă mesaje cu fiori,
De grija nuferilor, gerul
Pictează-n ape alte dalbe flori.

Şi bărca-şi face lin culoar pe lac,
Domol cutreieră prin trestiile mute,
Netulburat, un fluierar se-opreşte
Pe lancea-ngălbenită, cu sunete acute.

Cusute gânduri pe-altiţe argintate
Maluri ascund comori de primăvară-
Imperturbabil, frigul, fără grijă,
Va şlefui culoarea milenară.

Sclipici de-argint adună ramurile joase,
Împrăştiind culori de vis pe unda clară;
Stăteam și cugetam la mersul lumii,
Visam că, poate, Ea, din lac o să apară…

De mână să pornim ca un Ion pe apă-
Castele din iubire să clădim frumos
Şi, cumpeniţi pe-o insulă preasfântă,
Cu glasul ei divin îmi va cânta duios, duios…

Vera Crăciun – Aripă de înger

(Omagiu Marelui Poet Mihai Eminescu cu ocazia împlinirii a 164 de ani de la nașterea sa)

Când Eminescu-și va deschide
Aripa lui de înger sfânt
Și stelele se vor divide
Și-or picura lin pe pământ.

Izvoarele, codrul, vor prinde
Tot dorul versului… și-n cânt,
Azi, Eminescu-și va deschide
Aripa lui de înger sfânt.

Se va–nălța spre cer, cu-avânt,
Lumina vie ce cuprinde
Luciri din versuri care sunt
Nemuritoare și candide,

Când Eminescu-și va deschide
Aripa lui de înger sfânt!
Vera Crăciun – Cu dor de Eminescu

Cu dor de Eminescu și de al slovei sale,
Admir nemărginirea în zboruri visătoare,
Iar ochii-mi lăcrimează în taină plini de jale….
Ce este Eminescu? O stea nemuritoare!

O flacără ce arde, scânteie –nălțătoare,
Un gând croind luminii Luceafărului, cale!
Cu dor de Eminescu și de al slovei sale,
Admir nemărginirea în zboruri visătoare.

A fost și est rege! Cuvântul său nu moare,
Coroane-n veci slăvite se tânguiesc agale.
Pustiu este și codrul. Cumplită resemnare:
De la semețe creste, la teiul trist din vale.

Cu dor de Eminescu și de al slovei sale,
Admir nemărginirea în zboruri, visătoare.

Romeo Tarhon – Eminescu, zeul unic

Nu am vreme, vremea trece

Cum în aste vremuri știm:

Un minut trece cât zece,

Ceasul mult mai scurt simțim

Și n-am am vreme câtă vreme

Aș voi să am, să duc

Printre plopi doru-mi ce geme

Fără soț, când mă usuc…

Nu am vreme, vremea rupe

Când și când și tot mai des

Dragostea când lin se-ntrupe

Doinei teiului ales.

Plop și eu sunt pe aleea

Cu plopi fără soț, dar eu

Mai străeminesc… De-aceea

Cânt Femeia-Dumnezeu…

Am sfiala-mi dulce-acră

A ce eminescuscriu

Cu stihirea-mi cea mai sacră

De când eminesc ce scriu…

Știu, de când mă știu, că suntu-i

Doar un zvon slab, eminesc,

Cel ce răscolind cuvântu-i

I-l afân, i-l sap, i-l cresc,

I-l cultiv, i-l ud, i-l apăr

Pe pământ și în pământ,

Să îmi fie-n veci luceafăr

Și eu umbra-i, cum îi sânt…

Și de-l eminesc cu totul,

Cu iubirea mea de neam,

Rogu-l, fie-mi, cum socotu-l,

Zeul unic ce-l mai am…

George PETROVAI – Eternul Eminescu

Pătruns de milenara îndârjire

proptită-n doine și balade

pe vechi hrisoave voievodale,

ce în istorii adumbresc

după un tipic creștinesc

a semilunii strălucire,

la vremi eroice visează

însinguratul mioritic trup

înfiorat cândva

de-a buciumului arcuire

și de-a cavalului șoptire,

dar făr’ a ști ce-i bucuria

înveșnicirii sufletești,

până ce țara nu născu

Eminul nostru-n chip de Crist,

pe crucea românismului suit

de preadivina lui chemare

spre-nalturi hyperionare

ca sumă lirică de voievozi.

Bianca Buta – Eminescu

Eminescu este cântul

Care`mi doare `nsingurarea

Când aud în sălcii vântul

Și în ochi îmi plânge marea…

Eminescu`i bucuria

Care îmi alungă doruri

Când pe cerul frunții mele

Trec acoperiri de nouri…

Eminescu e cuvântul

Ce`mi aduna întristarea

Când în trup aștern mormântul

Codrul lui mi`e suspinarea

Ce m`alungă și mă cheamă

Așternând în cale`mi zboruri

M`ă`nfioară și `mi îindeamnă

Dor de`al păsărilor coruri …

Versul lui suav … se naște

Rând pe rând în poezia

Cântului ce îmi renaște

Și`mi alungă … agonia…

E Luceafărul ce`așterne

Dorurilor lui chemarea

„Vreme trece vreme vine „

Noi i`aducem închinarea…

Corina Mihaela Roman – Dulce

Ce dulce eşti, iubitul meu,

Când mă veghezi pe-un vis carnal,

Când zahăr arzi din Dumnezeu

Halucinând spiritual…

Icoane vechi în evantai

Însiropând, să-mi dai fiinţă

Pe-un colţ de pâine uns cu rai,

(Ce diabetică dorinţă…!)

Făcându-mi-l crustă pe gene

Cu aşteptări din flori de tei

Şi versuri eminesciene…

Ce dulce eşti, când muşti din ei…!

Din ochii mei ca doi luceferi

Ce-n semn de cruce, amorţiţi,

Nu vor mai fi vreodată teferi,

Atât cât nu vom fi iubiţi.