Doliu alb peste oraș - grupaj liric de iarnă

[Romeo Tarhon]

Iarnă de eroină
(in memoriam Lt. post mortem Aura Ion)

Iarna ta e-un basm ce doare,
Tragedie de erou
Prins în neguri de ninsoare
Ca un punct într-un halou...

Iarna ta e o trişoare
Din al morţii alb cavou
Sânge alb de Timişoare
Transformate-n cazinou...

Iarna ta e-o bocitoare
La mormântul vechi şi nou
Unde totu-i alb şi moare
Pe al lumii alb platou...

Iarna ta-i nemuritoare
Ca-ntre gheţuri un cargou,
Ca o stea strălucitoare
Într-un ciob de bibelou...

Iarna ta e-o călătoare
Singură într-un metrou
Spre tărâmuri viitoare
Fără staţii şi depou...

Iarna ta un balansoar e,
Pas nostalgic de tangou
Într-o veche închisoare
Pe zăpezi de trist ghetou...

Iarna ta e o splendoare
Ca un vis dintr-un tablou,
Amintire şi candoare
Din al timpului ecou.

Iarna ta e ne-culoare
De albuş cojit de ou,
Derdeluş de dor şi-ardoare.
Alb cearşaf dintr-un trusou...

Iarna ta-i veche oroare
Într-un timp cu totul nou...
Unde totu-i alb şi moare
Pe al lumii alb platou...

Iarna ta e o scrisoare
Ultima, pe un-alb birou,
Şi tu albă de paloare;
Albă nea în alb furou...

La polul amăgirilor

La polul amăgirilor tot voi,
Iar noi tot flămânzind şi goi,
Tot neam de foci şi pinguini
La gheara urşilor haini...

La polul fricii-nfriguraţi
Şi zi de zi ameninţaţi,
Tot neam de foci şi pinguini
La botul urşilor-rechini...

La polul luxului de-a fi
Săraci, bolnavi şi încă vii,
Tot neam de foci şi pinguini
La gheara urşilor meschini...

La polul umilinţei stând
Încremeniţi şi îngheţănd,
Tot neam de foci şi pinguini
La mila urşilor vecini...

La polul iudelor vândut
Pe un amăgitor sărut,
Tot neam de foci şi pinguini
La ura urşilor creştini...

La polul urşilor polari
Peste siberii de calvar,
Tot neam de foci şi pinguini
La prada urşilor străini...

Eu fulgul tău, tu fulga(!) mea...

În dansul fulgilor de nea
Te-aş invita la dans duios,
Să îţi fiu fulg, tu fulga mea,
Dansând să ningem mătăsos,

Eu cel mai cel, tu cea mai cea...
Dintre toţi fulgii ce vin jos
Precum mici fluturi, stea cu stea,
Doi fulgi din fulgi de puf pufos

Eu care fulgui cum vei vrea,
Tu care fulgui mlădios,
Eu fulgul bun la vreme rea...
Tu fulgul tandru, drăgăstos,

Ne vom iubi şi vom cădea
Ca doi nebuni, prelung, frumos,
Pe alba lumii catifea,
Topindu-ne plăcut, sfios...

Suntem oameni de zăpadă

Suntem oameni de zăpadă,
Într-o lume de nebuni,
Scoşi cu forţa la paradă,
Ale morţii legiuni...

Suntem oameni de zăpadă,
Un convoi funest, stingher,
O fatidică cireadă
Împietrind în mers de ger.

Suntem oameni de zăpadă
Într-un nesfârşit ghetou
Strânşi pentru apel grămadă
Fără şapcă şi mantou.

Suntem oameni de zăpadă
Într-un lagăr ucigaş
Aşteptând în frig la coadă
Raţia de arpacaş.

Suntem oameni de zăpadă
Procurată din import,
Luată de la noi drept pradă
Şi adusă-n alt transport.

Suntem oameni de zăpadă
Între capete de pod
Condamnaţi la cruciadă
Şi sinucigaş exod.

Suntem oameni de zăpadă
Până într-o zi... Curând
Vom porni în marş pe stradă,
Sânge alb de nea vărsând...

Fluture-fulg

Eşti fluture cu aripi de zăpadă
A nostalgiei iarnă o străbaţi
Prin pânza fulgilor în cavalcadă
De azi pe mâine zbori, te zbaţi...

Ţi-e teamă să rămâi, de ger ţi-e teamă,
De amintirea viitoarei primăveri,
De moartea ce în visele-ţi te cheamă,
Te temi de zboru-n cerc de azi pe ieri...

De-aş fi un suflu cald de lumânare,
Cu un sărut fierbinte, să nu cazi,
Te-aş dezgheţa în zbor, ţi-aş da suflare.
Din raţia de mâine ţi-aş da azi...

Şi te-aş atrage spre a mea lumină
Să te dezmierd şi cu extaz să te-mbăiez
În băi de mir, de vin şi-adrenalină,
De ieri spre mâine azi să te păstrez...

Iarnă rebelă

În sufletu-ţi cupă, iubito, mă toarnă
Şi bea-mă în seri de clinchete sparte ...
Când viforul şuieră-n sobă şi-i iarnă...
Eu la un pol, tu la polul opus, prea departe...

În sufletu-ţi ceară prelung mă topeşte
Lumină să-ţi dau, să-ţi fiu lumânare
Când ninge cu dor şi în noi viscoleşte,
Eu fulg într-un nor, tu în altul în zare...

În sufletu-ţi harpă mă cântă, mă frânge
Cu note de fluturi din nea de dantelă,
Ascultă cum vântul disperă şi plânge...
Ecoul sunt eu, tu suspinul din iarna rebelă...

Ninge-mă

Azi, iubita mea frumoasă
Rătăcită într-un nor,
Ninge-mă şi fii pufoasă,
Fulgul meu de nea şi dor!

Azi, iubita mea furată
Şi ascunsă în văzduh,
Ninge-mă nevinovată,
Eşti mireasa mea de puf!

Azi, iubita mea cernită,
Viscoleşte-mă molcom
Ninge-mă, fii fericită
Să-ţi fiu din zăpadă, om!

Azi, iubita mea cerută
Drept tribut de vamă grea,
Ninge-mă şi mă sărută,
Îngeriţa mea de nea!

Azi, iubita mea prelinsă
Printre fulgi şi fluturaşi,
Ninge tu, cea mai neninsă,
Doliu alb peste oraş!

Tu, fulg de om

Tăcerii, totuşi, nu te-aş vinde ca pe-o pradă,
Iubita mea din fulgi de înger şi zăpadă,
Din fulgi de păpădii, din fulgi pufoşi de pernă...
Tu fulg de om, eu fulg de aripă paternă...

Nici nebuniei de o clipă nu te-aş duce
Ofrandă a iubirii de-o clipă ce seduce
Şi-mpinge în prăpăstii călău şi condamnat,
Tu fulg de om, eu fulg de şoim vânat...

Şi nu te-aş da pe-o umbră de himeră
În aşternut de sticlă, ca-ntr-o seră,
Şi-n colivii de aur să te ţin, ca-n turn,
Tu fulg de om, eu fulg de liliac nocturn...

Dar te-aş închide-n somn noapte de noapte,
Te-aş fereca într-un ecou golit de şoapte
Şi te-aş iubi tăcut ca pe-o minune vie
Preţ de un vis de fulg şi mi te-aş vinde mie...

Când ninge peste lume

Şi îngerii, iubito, când ninge peste lume
Dar nu cu morţi şi jale, se ţin de râs şi glume,
De şotii şi de joacă, şi ei se zbenguiesc...
Se bucură-n zapădă, se bat, se tăvălesc...

Şi îngerii, iubito, când fulgii cad din perne
De puf de păpădie lăptos ce cerul-l cerne,
Sunt veseli, se răsfaţă şi-s fericiţi că noi
De fericire plângem şi râdem amândoi...

Şi îngerii au îngeri, iubito, au îngeri păzitori
Cum eu te am pe tine, şi tu pe mine, ori
Cum Dumnezeu ne are în albe universuri,
Copiii Lui fiind, crescuţi în puf de versuri...

Tu nu m-ai nins

Ninge cu pitici şi zâne,
Cu scântei de şemineu,
Cu mieluţi pufoşi din stâne,
Toate ning şi ning şi eu.

Ninge trist ca-ntr-o baladă
La vioară alb ningând
Sufletele de zăpadă,
Toate ning şi trec pe rând.

Ninge-n lume cu regrete
Şi cu fulgi de dor uşor,
Şi nămete cu nămete
Toate ning, se strâng şi dor.

Ninge greu cu răni uşoare
Care cad şi ne străpung,
Ninge trist, cu disperare,
Toate ning şi toate plâng.

Ninge alb din albul zării
Cu fulgi albi, ninge lăptos,
Pe zăpezile-ntristării
Toate ning şi dor pufos.

Ninge cât o revărsare
De suspine albe, moi
Şi cu spaime trecătoare,
Toate ning, ningem şi noi.

Ninge gros cu alb subţire
Tors din albul de fuior
A cămăşii pentru mire,
Toate ning şi toate mor.

Ninge totul şi tot ninge
Pe cearşaful alb întins
Sub mireasa ce se stinge,
Toate ning, tu nu ai nins...

Blestem de Siberii

Cum Dumnezeu poţi fi un Dumnezeu de gheaţă?
Te-ai mâniat pe noi şi te-ai schimbat la faţă
Trecându-ne prin morţi din criză grea în criză,
Pământul preschimbându-l sinistru în banchiză...
Iar premierii – foştii, noii, viitorii,
Primarii, judii, prefecţii, senatorii
Şi deputaţii hoţi s-au pus să ne închidă
În lagăre de ger şi-n ger să ne ucidă...
Cum Dumnezeu, loviţi de lipsuri şi mizerii,
Ne ningi cu avalanşe şi-ntinderi de Siberii,
Şi apa ne-o închegi în sticlă fără maluri
Şi-arunci pe noi cu văi de cioburi şi de dealuri?
Iar grofii, rromii, ungurimea, ruşii, şvabii,
Ovreii, aromânii, apatrizii ce vor pământul babii
Şi-al moşului din sate vândute pe hârtii
Vor blestema blestemul de gheaţă-n gheţării...
Cum Dumnezeu poţi fi un Dumnezeu de sloiuri?
Ne ningi cu închisori din ziduri de la poluri,
Ne congelezi de vii femeile şi pruncii,
Blestemul preoţesc l-arunci pe semnul crucii...
Iar jaful de moşie, cu acte-n tribunal
Sub ochii orbi ai legii ce vinde munte, deal,
Pădure, lacuri, râuri, fabrici, zăcăminte,
Vor îngheţa în gheţuri de ochi şi oseminte...
Cum Dumnezeu ne-ngropi bătrânii la lopată
În case de pitici sub munţi înalţi de vată
Şi ne degeri în chin sitarii, cormoranii,
Blestmul alb pe-altar l-arunci, şi pe cazanii...?
Iar ceara netopită pe muc de lumânări
Din ceară de zăpadă în beciuri şi cămări,
Sub grei nămeţi de morţi şi rochii de mireasă
Va îngheţa pe veci de-atâta frig în casă...
Cum Dumnezeu poţi fi un Dumnezeu de friguri
Să ne îngropi cu tot cu păsări, flori şi linguri
În bezna de la geam, sub streaşina drept stradă
În albele morminte din neguri de zăpadă...?
Iar porţii de colivă din arpacaş de cruci
Ne fi-vor hrana morţii când ai să ne usuci
În gheaţa altor lumi mai bune şi mai drepte...
Dar, cât mai trebuie românul să aştepte?
Cum Dumnezeu îi congelezi de generaţii
Şi îţi supui la chin supuşii - sinistraţii,
Şi îi îngheţi de vii şi-nchizi congelatorul
În care îi arunci trîgându-le zăvorul..?.
Iar voi, cei osândiţi la foame glaciară
Şi la nemernicii de gheară prinsă-n gheară,
Veniţi-vă în fire cu Dumnezeu în fire,
Treziţi-vă din gheaţă, din recea adormire!
Cum Dumnezeu poţi fi un Dumnezeu de vifor
Să îl încremeneşti pe biet moşul Nechifor
Pe Nataliţa lui, băbuţa lui de piatră,
Pe cei mai credincioşi să îi îngheţi pe vatră...?
Iar viscolul de ţepi, de ace şi săgeţi
Din sticlă glaciară şi fontă de nămeţi,
Cern oameni de zăpadă în casa lor cavou
Şi dracii joacă-n draci palate-n cazinou...
Cum Dumnezeu ne baţi cu bice infernale
Şi viscoleşti cu ură, ne-ntroieneşti cu jale,
Şi ne îngropi cu ţara într-o imensă groapă
Şi lacrima ne-o-ngheţi în cristalin sub pleoapă...?
Iar tu, conducător de ţară prin servicii,
Prin mercenari tocmiţi şi dumnezei ai fricii,
Absolvă-ne de stele şi de blestem de grad
De tine, şef de diavoli şi dumnezeu de iad...!