Cine eşti Tu, cine este Ea?

[Irina Lucia Mihalca]

Cine eşti Tu, cine este Ea?

 

Îţi asculta tăcerea în lumina suspinelor înfăşurate,

Deşi nici un cuvânt nu se rostogolea dialogul continua

nici aprig, nici suav, nici viu, nici mort.

- Ard ca o lumânare fără terminaţie!

 

Cu simţurile decupezi peisajul delimitând terenul îngust

în care te mişti. Intuieşti distanţa dintre teama şi nerăbdarea

cu care aştepţi să te lovească. Încet şi blând se micşorează acest spaţiu.

 

Topirea resemnată a lumânării tăcute pare a fi totul

făcând uitate gestul aprinderii şi para luminoasă

în care se zbat aceleaşi posibile întâmplări.

 

Oare ce s-ar întâmpla dacă şi astăzi, şi mâine,

am privi cum se topeşte lumânarea?

În faţă ni se aşează lumânări calde, aurii ce vor arde,

în urmă şirul trist de lumânări topite, reci, stinse - zilele de ieri.

Soarele apune, ziua se sfârşeşte, noaptea se destrămă,

omul uită, omul moare, în jur doar o lumânare ce arde... în tempera timpului

rămâne tabloul dramatic înconjurat de acelaşi pustiu, durerea primei lor lumini.

 

Cine eşti Tu, cine este Ea?

Pot atinge cerul sau nimic nu e real? Unde vor ajunge oare?

Spre locurile cândva ştiute, spre armonia avută, spre visul din vis fără frontiere?

Sunetul valsului se aude şi noaptea-i nesfârşită

chiar şi atunci când pentru toţi pare să fie dimineaţă.

Doar universul rătăcit curge între ei ...

 

Marele secret al timpului - nimeni nu ştie de unde vine,

cu toate că vine şi plecă!

Ea vine dintr-un timp sepia, un timp cu umbre ce se desfac

asemeni petalelor nufărului ce-şi caută umbra după ce soarele le-a copt.

 

Prin timp multe teste ţi se relevă, trăirea unică

e în afară timpului şi spaţiului acesta. Simţi mult mai mult, sfâşietor -

lumină, zâmbet, dor, intensă durere prin razele amintirilor,

neputinţă în faţa destinului, lacrima ce ştim că este şi va fi...

 

Ea este un copac astăzi, are nevoie de ploaia lui!

Îi asculta tăcerea, îi căuta urmele, după lumina ei o va găsi,

Un copac întins până la cer şi atât de jos de-l poate mângâia

cu palmele incandescente, un copac prin care curge şi urcă seva vieţii.

Copacul e însăşi viaţa! Mereu ea a visat că o să viseze un vis!

 

Mii de întrebări apar în iluzia Mayei, reţii doar clipa ireversibilă -

intersecţii de drumuri, regăsiri, dorinţe, neputinţe. Amintiri şi iluzii...

 

Să nu îţi oboseşti sufletul! Mai departe de voinţa lui nu ajungi,

în tot ce faci este el, renunţi sau nu, este tot sufletul acolo -

ochiul ce se uită pe albia râului ce curge, ochiul ce-aşteaptă să treacă râul...

 

Diferă râul de la om la om, diferă şi aşteptarea,

şi întâlnirea diferă, dar într-un final toţi ajung dincolo la terminaţie.

 

Prin faţă ne trece timpul. Suntem drumuri - căutările sufletului,

la capătul lor ne întâlnim cu noi; drumul nu te întreabă

când se va sfârşi, dacă i-ai atins capătul a fost doar o potecă, nu drumul,

Când suntem doar poveşti suntem drumuri.

 

Avem nevoie de emoţii ce ne depăşesc, doar atunci

ne încercăm pe noi descoperindu-ne când avem şi ce,

Mereu căutăm un timp, să-l şi găsim, iată un miracol!

 

Trecând prin visul Zeului se purifică, în palmă îi înfloresc toate gândurile,

chiar uitarea învie din cenuşă, nicio tainică uşă nu mai există,

rămân frânturi-scântei care se sting la lumina zilei, din Netimp o ştia,

deşi nu plouă, mâinile ei plâng - să fie amintire, dor sau un gând?

 

Verde crud şi copt şi mort arată indicatoarele,

indiferent de unde te uiţi toate duc acolo... spre casă, spre tărâmul ştiut cândva.