Cât o za

[Romeo Tarhon]

Cel-din-Ceruri, Crai pe crai
Ce-n Cuvânt deții binomul
Și-ai creat al lumii rai
Ca în iad să-l schimbe omul,

Nu-mi lași timp în lumea astă
Să-ți spun toate câte-s rele,
Ci cât o suflare-n coastă
Stingi și naști noi lumi de stele.

Timp de aș avea, Nebune,
Cât bătaia de aripă,
Să îți spun câte ți-aș spune
Nu aș pregeta o clipă.

Ci-mi lași rest la rest rămas
Doar de-o clipă de clipită,
Cât un pas fără popas
Din vecia neoprită.

Vremea ce mi-ai dat să-mi fie
E-ndeajuns cât pentru moarte,
Cât o za din veșnicie,
Gol din golul care spart e!

Strig când taci și râd când plângi
Preț de-o disperare hâdă,
Mă rănești și mă însângi
Lumea-n ură să mă râdă...

Și nici nu apuc lumina
Cât de-un ochi să mă lumine,
Să îmi scapere retina
Și te-ai lepădat de mine...

Nu blestem în gând și-n sân,
Nu hulesc dar mă revoltă
Că secunda ce-o rămân
Nu-mi dă timp să văd pe boltă

Nici cât preț de o secundă
C-am trăit și țara-i moartă,
Că pădurea mea fecundă
Ce din oală-i doar o toartă,

Că, din jariști, mărăcini
Mai cenușăresc icoane,
Că românii sunt străini
Și străinii-și zic ”Ioane...!”

Ce să spun, aș spune multe
Dar, mărite Dumnezeu,
Cine să mă mai asculte
Când la mine-s surd și eu?

Când nici să mă nasc n-apuc
Și, vâltoarea morții, morții
Îi usucă. Mă usuc
Când mă ții în fața porții...

Poartă-mă din poartă-n poartă
Mai departe de-o secvență,
Pe a hărții mele soartă
Viu sunt numai în absență...

Știu și simt și mă afund
Într-o lumea trecătoare
Ca o mare fără fund,
Ca un soare fără soare...

Dar, iubita mea de-o țară,
De-o țărână și de-o țâră,
Românește-mă, să doară
Moartea mea cu Țara-n gură!