Poezii, poveşti şi legende de Silvia Ioana Dîmbean

[Petru Făgăraş]

IERTAȚI-NE

Iertați-ne, voi, nou născuții,

tinerele suflete venite în lume,

Iertați-ne când vă uitați la munții

din care a rămas doar mândrul nume.

Voi suflete ce v-ați născut curând,

Iertați-ne că v-am adus pe lume.

Iertați-ne, pământul e flămând

de verde, înflorire și de gând.

Iertați-ne, flămândă e conștiința

de fapte binefăcătoare,

de semeni care se iubesc,

de trai onest și de bun simț.

Se poate?

Iertați-ne că ne-am născut întâi

cu gândul de-a vă face viața mai ușoară,

dar totul pare greu și uneori povară.

Iertați-ne că v-am adus în lumea

în care am otrăvit chiar oxigenul,

Iertati-ne acum și în vecii vecilor

pentru că noi am otrăvit și cerul.

Iertați-ne că este foame în lume,

că încă se mai războiesc popoare,

Iertați-ne când viața este uneori povară

că oasele ni-s obosite de atâta muncă,

Iertați-ne, e atât de tristă lumea

că însăși rugăciunea a început să doară.

Iertați-ne, voi cei ce nu aveți o haină

sau un acoperis în miez de noapte,

Iertați-ne, voi cei abandonați de mamă,

Iertați-vă și tatăl de se poate.

Vă rog să nu ne repetați greșeala,

impuneți-vă singuri reguli.

Eliberați-vă de jug și de povara

de a trăi și retrăi astfel de vremuri.

Voi sînteți generația aceea care poate schimba gândirea,

noi doar am început, voi duceți-o mai departe,

eliberați pământul prin voi, cu gândul și credința și puterea:

Se poate.

 

ZBOR

 

De dor, de zbor,

de regăsirea unui vârf de nor

Mă scald în pulbere,

înviu.

mă înalț și mă rescriu.

Iar cât o fi n-am cum să știu decât zburând.

La început o umbră îmi părea tot ce-i sortit,

prezent de zbor din mijloc spre în sus,

între același răsărit și sfânt apus.

De dor, de zbor

îmi satur imima și ochii și cobor

în sacre amintiri,

cuvinte, lacrimi și trăiri.

Și învățător și protector

Fi-mi tu, Icarus, și-al tău zbor.

 

Eu... de dor mai zbor

Atât cât numele mi-e scris

prin stele, prin cuvânt și nesfârșitul val de vânt.

 

 

CLEPSIDRA

Miresme de dor gândul ce vine dinspre tine

toate zâmbetele furate mi se întorc în rafale

o vrajă s-a rupt risipindu-se

clepsidra mi-e goală

ascult concertul ploilor de mai

și-i spun iubirii și zilei mai stai

îmi scriu amintirile în timpul rămas

dar viața îmi trece cu ochii pe ceas

 

visul atârnă de-o poveste și-un dor

clepsidra întoarsă potențează alt zbor

savurez numărătoarea secundă cu secundă

și mă regăsesc în adâncimea acestei vieți

la fel ca și pe treptele înalte știute-n suflet

ori spuse prin povești

 

NOI,  ÎNTRE PĂMÂNT ŞI APĂ

 

Noi sîntem Pământ și Apă, peste care s-a suflat

Cu iubire adevărată, Dumnezeu viaţă ne-a dat!

Ne-a lăsat să trăim liberi pe pământu-mbelşugat

Chiar iubind, ce nu-i posibil, cu popasuri în păcat. 

 

Căci între Pământ şi Apă-i doar un gând,

Care stă la bază-n toate câte sînt pe-acest pământ.

Iar tristeţea-n lacrimi ţese bobi de rouă pe pământ

Şi aşa răsare viaţa, ce născută-i dintr-un gând.

 

Viaţa-i o rotire sacră, ea pe toţi ne-a fermecat

Şi-n trăire, cu emoţii, ţine omul implicat.

Noi sîntem Pământ şi Apă, cu iubire amestecat,

În lumina lui cea sfântă, Dumnezeu ne-a frământat.

 

Când tristeţea vine seara şi te vezi din nou plângând,

Aminteşte-ţi: ea, iubirea, e la distanţă de-un gând.

Cu grații de balerină, prin iubire ia-ţi avânt...

Şi trăieşte-a ta viaţă, ce-i doar una pe pământ.  

 

Povestea luminii vorbitoare

 

Stau la umbra curcubeului....

Când ți-am spus că sînt lemn, am uitat să-ți spun că sînt copac. Cu rădăcini, ramuri, vise și că tremur în vânt.

Dacă vântul mă doboară, sărut pământul și devin parte din el. Sînt plin de povești, rădăcinile mele știu poveștile apei din care se hrănesc și cresc. Din alchimia apei și a pământului mă fac eu văzut. Mai apoi vine vântul să mă miște ca și cum tu, omule, ai da din cap spunând: sînt aici! Crengile mele se mișcă ca și cum tu, omule, ai da din mâini spunând: sînt aici! Îmbrățișează-mă!

În iubirea mea pentru tine diger moartea și-ți dăruiesc viață, atât de mult te iubesc.

Doar focul ar putea să mă mistuie însă chiar și atunci devin fum în umbra curcubeului, cenușă pe pământ, hrănesc rădăcinile altor copaci și duc prin ei mai departe poveștile existenței vorbitoare și spun: am iubit, am visat, am devenit, și m-am prefăcut în pulbere pentru că sîntem mulți, am vrut să ajungă la fiecare un strop de poveste deja țesută pentru devenirea tuturor.

Data viitoare când vei vedea un fir de fum să știi că sînt eu, umbra curcubeului, că exist în această etapă pentru ca tu să trăiești povestea luminii vorbitoare.

 

 

Legenda schimbului dintre noapte și zi

         Pe vremea bunicului meu, la marginea satului, era un pod peste Mureș, iar în mijlocul satului o mândră biserică. Toți sătenii erau liniștiți că paznicul porții își face datoria și lumina zilei se arăta de fiecare dată.

Bunicul făcea noaptea de pază la intrarea în sat, acolo, la podul din Berc unde se zvonea că este o poartă prin care pleacă noaptea și vine ziua pe pământ. Poarta nu era una pe care s-o vezi ziua în amiaza mare, ea apărea și dispărea după cum numai ea știe, la cântatul cocoșului când se schimba noaptea cu ziua. Bunicu stătea noaptea întreagă de strajă, ținând socoteala stelelor căzătoare și ale primelor raze de soare care ating pământul. Când treburile nu erau în rânduială prin sat, noaptea pe la tri, vedea venind un val-vârtej ce semăna cu un car de foc, tras de un cal negru, nărăvaș, cu coama zburlită și pornit parcă să calce tot satul în picioare. Atunci el, paznicul nopții, își aduna tot curajul și cu o sfântă cruce se punea dinaintea calului și-l îmblânzea, trimițându-l prin poarta ce se deschidea în negura nopții și facea nevăzut armăsarul.

Și îl întrebam atunci:

• Bunicule, de unde aveai atâta curaj?
• Draga moșului, curajul vine din lumină!
• Ce lumină, bunicule?

Iar bunicul spunea: Nu departe de locul unde e podul, în dreptul unei sălcii, se vede întreaga noapte o lumină strălucitoare. La cântatul cocoșului acea lumină se preface într-un cal alb ce trece pe lângă mine în galop, lăsând în urmă un val de praf, ca să fiu sigur că nu mi s-a năzărit. În galopul lui acest cal alb devine una cu lumina zilei, ce începe în acel moment.

         Așa zicea bunicul,  că nu-i atât de negru dracu și cu ajutorul lui Dumnezeu poți să-l trimiți în praznic. Și că lumina aceea chiar și în zilele noastre încă stă de strajă în salcia de lângă pod.

 Multe povești mi-a mai spus bunicul, iar eu îl ascultam vrăjită de câte minuni era el în stare.

(poveste culeasă de la bunicul meu)

[jeni voina]

Superb! Esti o fiinta minunata cu inspiratie divina! Succes!

[Faur Emilia]

Frumose poezii! Minunate povestiri! Reusesti sa ne trimiti in lumea frumoasa a copilariei, acolo unde fiecare pastreaza aroma din casa bunicilor!

[CIOBOTARIU MARIA]

Felicitări mii și mult succes!

[VERONICA OSORHEIAN]

Felicitări! Un an cu împliniri frumoase a trecut. Cel Nou, 2020, să fie unul cu sănătate, cu inspirație și cu alte izbânzi. La mulți ani!