O mare parte din existența omului, indiferent de condiția și poziția acestuia, se consumă în stradă, care este singura punte de legătură cu lumea. Viața mea, de pildă, depinde de toate conexiunile mele cu lumea exterioară, precum mersul la servici, la teatru, la supermarket sau mai știu eu unde, și de existența unui drum. Fără drumuri nu se poate vorbi despre viață. Fiecare acțiune de-a nostră poartă amprenta unui drum, arareori se întâmplă ca lucrurile să decurgă altfel. Nu m-am gândit până…

cu ochiul stâng arunc o privire rebelă

printr-o lentilă,

așez o felie de pământ pe lamelă

și-ascult,

privirea se zbate, devine febrilă,

cumva nu-nțelege și nu poate concepe mai mult.

țărâna amorfă arată ca un fagure într-un stup

cu mii de romburi și mii de striații,

percep peste tot mișcări de-a valma și-n grup

și aud, mai ales, respirații.



adaug o picătură de sânge pe lamă subțire,

mai pun și-un bob de…

Deschizând ochii la primul cântat al cocoşilor, bărbatul observă o femeie alături de dânsul, în pat, pe care n-o mai văzuse sau cunoscuse vreodată. Dormea cu faţa în jos, dezvelită, pe braţul lui stâng. Era atât de delicată şi de fragilă încât i se vedeau venele albăstrui de sub epiderma transparentă, alb strălucitoare, cu reflexe de porţelan. Avea părul violet, tuns scurt, băieţeşte, şi gâtul subţire, alungit nefiresc, ca de lebădă. Cum şedea întinsă pe burtă, cu picioarele uşor depărtate…

mă întorsesem atunci la mijloc de Martie

Babele își scuturau cojoacele de zăpadă

tu înălbeai cerul cu cearșafuri

bunica

mai încolo

învârtea într-o cratiță norii

cineva tăiase mărul din dreptul ferestrei

furase și cele câteva mere de aur

rămăsese doar un ciot în mijlocul curții

(precum un scaun stigher la o masa înmărmurită a tăcerii!)

de care…

 Nu știu de ce, dar invitația la prezentarea de carte a Editurii Arca mi s-a părut cumva neprotocolară, ca să nu zic insolentă, întrucât gazdele (cunoștințe mai vechi!) îmi lăsaseră neîngrădită libertatea de a veni (ceea ce mi s-a părut ofensator, dacă tot s-au gândit să mă invite!), adăugând că erau dispuși să înțeleagă și dacă aș decide altfel (ceva de genul „nu vom muri noi din cauza asta!”). Inițial am vrut să le-o trimit înapoi, dar m-am gândit că ar…

nu știu cum e să descifrezi matematica aceasta secretă

a sunetelor

cum e să-ți potrivești pașii după intensitatea lor

Ea însă părea să înțeleagă fiecare vibrație tăcută

a Universului

a coardelor sale nevăzute

îmbibate în sunete

descria cu fiecare braț

evantaie albe-turcoaz de lumină

printr-un spațiu fluid

nesfârșit

întins ca o spumă cuantică

își lăsa pleoapele de culoarea mentei

peste verdele cenușiu al irisilor

ajungea…

Dragoş Fluieraş fusese ridicat de acasă cu noaptea în cap de o patrulă a Poliţiei rutiere. Nu i se explicase motivul acelei reţineri intempestive, nici necesitatea umilitoare de a i se pune cătuşele. Locuind la ultimul etaj al unei clădiri din strada Crizantemelor, care nu avea lift, omul trebuise să îndure privirile piezişe ale vecinilor, apoi pe cele ale trecătorilor, opriţi în număr mare în staţia de autobuz. Unul din cei doi poliţişti, un tip înalt şi ciolănos, cu mâinile ca nişte…

 scrisoarea n-avea trecut numele expeditorului

apărea doar numele destinatarului

scris cu pixul

”către Dumnezeu”

fără adresă

trecuse prin toate oficiile poștale ale lumii

și se-ntorsese de unde plecase

cu mențiunea „retur”

dirigintele Poștei hotărî să deschidă scrisoarea

sperând să găsească un nume

un indiciu

dar plicul era…

Românul este un personaj tragic, prin excelență, așteptându-se la ce-i mai rău de la viață (chiar și atunci când n-are motive s-o facă!), fără să ducă lipsă de unele defecte specifice omului, în general, cum ar fi invidia, ura, gelozia, dușmănia, cearta ori cârteala, ca să ne oprim deocamdată la aceasta, fiindcă are legătură cu Grigore Cremene, un bibliotecar de comună, a cărei existență decurgea monoton, cum se întâmplă la țară, de aproape două decenii. Venise în Ciomăgești ca învățător,…

Nu te văd altfel decât în culorile albe

ale dimineții

în tempera zorilor

ești undeva

pe această pânză imensă a zilei

printre nuanțele de galben apos

amestecate cu roșu

într-o acuarelă umedă

neterminată

uneori te pictez numai în alb și negru

abstract

îți iau albastru din ochi

rimelul

rujul

fondul…

sunt zile când ard mocnit, fără fum,

ca o țigară uitată alături, pe masă

şi zile când mă adun din frunze şi

resturi de scrum – şi-mi umblu prin cuget

aşa cum umblu prin casă



sunt zile când ochii dinăuntru mă dor

iar spaima pe iris se-aşază ca o pânză

de gheaţă – sunt zile când simt moartea

rece în fiecare por – şi zile când uit totul

sufocat de excesul de viaţă



sunt zile când ard mocnit, efemer,

aşa cum arde focu-n bătrâna…

Plecase imediat după terminarea programului de lucru preocupat să ajungă în timp util (asta însemnând să aibă timp să-și bea și cafeaua!) la vernisajul expoziției de pictură „Poeme autumnale” a pictorului Dragoș Berindei, un artist foarte bine primit de critică, dar și un vechi prieten de familie. Parcurse distanța până acolo la bordul Roverului său, de care arareori se despărțea. Foaierul teatrului „Aladin” era gol, cu excepția unor femei…

 În timp ce privea cafeaua dând în clocot pe ochiul aragazului, George Varga se gândea la episodul prin care trecuse până să ajungă acolo, în garsoniera aceea cochetă de la etajul 12, unde locuia Mirabela, femeia îmbrăcată în negru, ca o călugăriţă, pe care o cunoscuse întâmplător, în drum către slujbă, cu vreo zece ore în urmă. O văzuse căzând în plină stradă şi oprise maşina ca să-i acorde primul ajutor. Femeia era albă la faţă ca varul, nu avea puls şi nu răspundea…

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele

destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo

terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții

tu erai palidă ca un înger de pe icoană

trandafirii de pe margini picurau sânge

între noi se insinuase Soarele

dunele cenușii cu mlădieri de viperă

inegalabilul Gobi

ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași

respiram și credeam că trăiesc

îmi auzeam…

în seara asta mă plimb prin oraș

fără inimă

ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima

ninge atât de frumos peste lucruri și oameni

ca într-o simfonie de Ravel

încât îmi vine să plâng

îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor

devin țurțuri

sloiuri

de undeva aud un sunet tulburător de flaut

ricoșând de pereții infiniți ai liniștii

e prea frumos să nu plâng în seara asta

chiar și fără inimă

indiferența celor care trec…

Preaumblătorului și rătăcitorului meu nepot, Erasmus din Banggunggos, multă închinăciune din parte lui tata Google, din Alaska sau de pe unde oi mai fi.

I pak, îți dau de știre despre lucru Satanei, cum am auzit eu, bătrânul tău unchi,  că Trump, cel descălecat din focul Ghenei, a ieșit din Connecticut, Maryland, Delaware, Rhode Island si Pennsylvania pe cai mari  cât elefanții lui Pyrrhus, galopând în sus spre Cleveland ( Ohio ) și punând gând rău lui Mahomed,…

Proaspăt căsătoriți, cum eram pe vremea aceea, umblam după o casă de locuit, numai a noastră, unde să trăim în voie, feriți de ochii și de gura lumii. Tot căutând printre anunțuri și dând telefoane, când eu, când Maria, am găsit un locușor (ditamai vila, de fapt!) în zona Brașovului. Proprietarul cerea mai puțin decât ne-am fi putut noi imagina ( mult sub prețul pieței, în orice caz!), cu condiția s-o cumpărăm cât mai repede (până la sfârșitul lunii, nu mai târziu!) cu... „banul jos”.…

de multe ori ni se întâmplă să ne pierdem capetele

să rămânem singuri și înspăimântați

în trupuri

să ne-nvârtim în juru-ne

perplecși

ca niște sfredele

să nu mai vedem limpede

să nu ni se mai deschidă propriile uși

fiindcă femeile nu ne pot deosebi decât după capete

în cărțile noastre de identitate ne diferențiem tot după capete

trupurile se prezumă a fi sau a nu fi după capete

paradoxal

într-o lume incoerentă a trupurilor…

Dacă ea hotărâse că putea trăi pe picioarele ei, asta era! N-o putea reține cu forța. Nu exista nicio convenție scrisă între ei, nici chiar una verbală, fiecare rezervându-și libertatea de a proceda cum credea de cuviință. Acum hotărâse că sosise timpul. Va pleca mâine, în zori, nu-i spusese unde, ca să evite, probabil, explicațiile, fiindcă trebuia să fi fost vorba despre un bărbat. Din câte știa nu mai avea pe nimeni în viață, în familie, iar despre altcineva nu auzise. Ce-i drept, nici…

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture

dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc

sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii

în ceva atât de mic și neînsemnat

dar nu te întreb

așa cum zbori în lumina aceasta difuză

desenată de stele

pari și femeie și fluture

rochia ta se unduiește fluid

sub răsuflarea sfioasă a vântului

din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi

într-o vâltoare…