Casa de vis

[Aurel Conțu]

Proaspăt căsătoriți, cum eram pe vremea aceea, umblam după o casă de locuit, numai a noastră, unde să trăim în voie, feriți de ochii și de gura lumii. Tot căutând printre anunțuri și dând telefoane, când eu, când Maria, am găsit un locușor (ditamai vila, de fapt!) în zona Brașovului. Proprietarul cerea mai puțin decât ne-am fi putut noi imagina ( mult sub prețul pieței, în orice caz!), cu condiția s-o cumpărăm cât mai repede (până la sfârșitul lunii, nu mai târziu!) cu... „banul jos”. Pozele, afișate în exces, din toate unghiurile, scoteau în evidență o grădină superbă de jur împrejurul căsoaiei și o pădure de brazi, la mică distanță. N-am mai stat deloc pe gânduri. A doua zi ne-am urcat în mașină, iar la sfârșitul zilei era fericiții proprietari ai unei case de vis. În timp ce perfectam actele, asistați de notar, ni s-a părut că suntem priviți cu coada ochiului de către localnici, dar n-am dat importanță, punând curiozitatea lor pe seama invidiei omenești. Treizeci de mii de euro, cât a costat casa, nu era o sumă tocmai la îndemâna oricui.

Se înțelege că ne-am mutat imediat și ne-am propus ca prima noapte să fie de neuitat. Eu am cumpărat șampanie, vreo trei sticle, iar Maria a pregătit o cină deosebită, cu lumânări și lenjerie sexy, așa cum se întâmplă o dată în viață, atunci când te muți în casă nouă. N-am invitat pe nimeni ca să nu stricăm vraja momentului, urmând să dăm o petrecere în familie mai târziu. Ghinionul avea însă alte planuri cu noi. După primul pahar de șampanie se auzi un zgomot de piatră pe acoperișul din țiglă metalică al casei, apoi încă unul și încă unul, până când n-am mai putut suporta și am ieșit afară să văd cine se ținea de asemenea glume proaste. N-am văzut pe nimeni, pietrele zburau, pur și simplu, din drum, aruncate de-o mână invizibilă. Cum mă enervasem un pic, am scos arma din dulap și am început să trag în direcția cu pricina, fără niciun folos. Poliția se afla la doi pași de frumoasa noastră casă, așa că m-am dus să mă plâng.

- Nu-i cazul să-mi spuneți ce vi se întâmplă! mi-o luase polițistul înainte. Știu. Am fost acolo! Casa e bântuită!

- Sper că vorbiți serios!?

- Întotdeauna vorbesc foarte serios!

- Dar…!

- Chestia e verificată științific! Specialiștii de la CFU (Centrul Național de Ufologie) au confirmat existența unei entități malefice în casa în care locuiți! Mă mir că nu v-ați informat înainte s-o cumpărați! S-a dat și la televizor!
- Nu am văzut emisiunea aceea, i-am replicat caustic, iar primarul de aici, de nu i-ar muri mulți înainte, a tăcut mâlc! Acum, oricum, e prea târziu! Pe mine mă interesează ce poate face Poliția ca să mă scape de pacostea asta!!

- Din păcate, nimic.

- Mulțumesc!

M-am întors acasă amărât. Maria scotea din portbagajul mașini niște pachete voluminoase, în care erau, după câte am înțeles, icoane. Cumpărase vreo cincizeci. Ca să fac și eu ceva împotriva „duhului” am rugat un căruțaș să strângă toate pietrele din jurul casei și de pe drum și să le ducă la râu. Degeaba. Diavolul începuse să arunce cu smocuri de iarbă și pământ smulse de pe marginea șanțului. Am chemat atunci pe alții să-mi betoneze curtea și șanțul. Zis și făcut. Rămasă fără obiectul muncii, „entitatea” găsise soluția: se urcase pe acoperiș. De supărare, m-am îmbrăcat și m-am dus glonț la „Crâșma lui Moșu`!

- Dă-mi ceva tare! i-am cerut chelnerului, care se zgâia la mine de parcă ar fi văzut un extraterestru. Și-un pachet de țigări!

La masa vecină ședea un bătrânel la fel de interesat de fizionomia mea ca și chelnerul. Nu mult după aceea se ridică și veni glonț spre mine.

- Pot sta și eu o țâră aici ca să-ți țin de urât?

- Poți! i-am răspuns. Nici nu-ți dai seama ce amărât sunt!

Și-i povestesc toată tărășenia.

- Nu merită să te superi numai pentru atât! mă încurajă el. E doar un strigoi! Mulți cred că-i Dumitru Alui Căpușă, fostul proprietar, mort acum două luni!

- Parcă ar mai conta cine este!

- Contează, mă contrazise bătrânul, cum să nu conteze, altfel de unde să-l iei?
- Zău că nu înțeleg, bade. Vorbește mai pe înțelesul meu!

Pe fața bătrânului apăru un zâmbet ghiduș.

- Cât dai ca să te scap de moroi?

- Dau cât vrei! răspund. Numai să mă sfătuiești ce să fac!

- Deseară, la doisprezece, să vii la cimitir! mai spuse bătrânul și plecă grăbit.

Cu un sfert de oră înainte de miezul nopții m-am strecurat în cimitir pe poarta bisericii. Nu se vedea țipenie de om, pe deasupra mai era și o noapte dintre acelea fără lună când poți să-ți bagi degetele în ochi și să nu-ți dai seama. Aproape în același timp apăru și bătrânul cu un felinar într-o mână și cu un țăruș în cealaltă.
- No, hai! îmi zice, cum dă cu ochii de mine.

Mă iau după dânsul. În dreptul unui loc de veci, însemnat, probabil, tot de dânsul, se opri și luă lopata sprijinită de cruce. Mă minunez cât de ușor sapă. La un moment dat dă de un sicriu, pe care-l deschide. Mortul dinăuntru e descompus pe jumătate și emană un miros greu de suportat.

- Dă țărușul! îmi strigă din groapă, iar eu mă execut automat.

La lumina felinarului îl văd cum înfige țărușul în dreptul inimii mortului, iese din groapă și aruncă pământul înapoi.

- De acum n-o să te mai necăjească! îmi zice zâmbind ghiduș. Te costă o mie de lei!
Aprob din cap afirmativ.

- Mâine! N-am luat bani la mine!

- Mă găsești la crâșmă, nu-i bai! Să-mi spui dacă-ți mai umblă pe casă!

Maria mă așteptă în prag. E foarte bucuroasă.

- De la doisprezece nu se mai aude nimic! Am și mutat icoanele pe hol, ca să nu se mai uite toți sfinții la noi, Doamne iartă-mă!