Vesnicia anotimpurilor autor Veronica Osorheian

[Petrica Fagaras]

Veşnicia anotimpurilor

 

După rosturi şi linişte

Străbatem lumea largă,

Până ostenim.

Rosturi, mai găsim,

Dar linişte

Nu-i decât pe acolo,

Prin locuri străbune,

De unde venim.

 

Liniştea cerească,

Numai acolo

Poate fi găsită,

În oricare anotimp.

 

Toamna, în foşnetul

Frunzelor de porumb copt,

Când se rup ştiuleţii,

Şi se aşază,

În grămezi mari,

În tinda casei.

Culesul porumbului

E prilej de-a face o clacă,

La care se adună vecini,

Frumoşi feciori

Şi mândre fete,

Care-nşiră,

Pe-ndelete,

Snoave şi ghicitori,

Lăsate neghicite, uneori,

Mai ales de fete,

Feciorii furându-le sărutul,

Ca meritată pedeapsă,

La care ele,

Se mai lasă

Ori se-ndeasă,

Rostogolindu-se fericiţi

Peste pănuşile

Desfăcute.

 

Noaptea, târziu,

Când sunt pline

Coşurile cele mari,

Împletite de ţigani,

Feciorii le saltă pe umeri

Şi le urcă în podul casei,

Arătându-şi vrednicia.

 

Din grămada de pănuşi,

Se face aşternut copiilor,

Care se înşiră

Unul lângă altul

Şi adorm,

Visând la un alt somn,

În pănuşile din anul

Care va veni.

 

Soseşte, apoi, iarna,

Cu albul zăpezilor

Care troienesc locul,

Cu liniştea spartă

De trosnetul lemnelor

Mistuite în sobe,

Cu postul Naşterii Domnului,

Spre purificarea trupului

Şi a sufletului,

Cu Ignatul,

Care aduce peste sat

Guiţatul grăsanilor,

Prăpădiţi sub lama oţeloasă,

Producând spaimă

În sufletele femeilor

Şi ale copiilor,

Dar şi bucurie,

Când godanul

Capătă culoare

Sub înalta vâlvătaie.

 

De cu seară,

Copiii adorm

Cu gândul la urechile

Şi codiţa pârlite,

Care, de obicei,

Ajung în casă ciungite.

Ciungite ori nu,

Ce mai contează,

Când porcul îndestulează

O casă de suflete,

Până către primăvară,

Când toate

Se trezesc la viaţă,

Din amorţeala în care au stat,

Stârnind acea poftă de muncă

Şi de învălmăşeală

Cu întreaga natură.

 

Cucii se întorc şi ei,

În ceata păsăretului

Şi, rostindu-şi numele,

Dau speranţa avuţiei,

După buzunarul

Celor care le ascultă

Întâiul cântec din an.

 

La Înălţarea Domnului,

Zilele-s pline,

Mirosul ierburilor

Pătrunde-n mădulare,

Desfătând cosaşii,

Din umbra unui fag

Bătrân şi scorburos,

Sub care,

Între ciocan şi nicovală,

Coasele îşi înăspresc gurile.

 

Către miez de noapte,

Nevestele fac maiaua.

La primul cântat

Al cocoşului,

Frământă pâinea.

Când lumina

Învinge întunericul,

Ele bagă pâinea în cuptor,

Făcând semnul crucii

Şi rostind:

„Să te crească Dumnezeu

Şi să fii spre folosul trupului”.

Când e coaptă,

În mare grabă,

Aleargă la bărbaţii lor,

Să le fie aproape,

Cu sufletul şi cu trupul,

Ducându-le, în traistă,

Pâine caldă de grâuţ

Şi apă rece, în oluţ.

 

Câţi prunci

Nu s-au zămislit

În căpiţele de fân?

 

Pe câmp,

Încep să apară clăile,

Ca nişte căciuli uriaşe,

Care străjuiesc holdele

Trecute în pârg.

Livezile

Sunt grele de rod,

Aşteptând culegători,

Să le uşureze povara.

 

La ţară,

Toate-s cu rânduială

Şi cu rost.

Gospodarul vrednic

Nu cunoaşte sloganul:

„Las' că merge”.

El e ca neamţul:

Ori merge,

Ori nu merge.

Nu-şi fură căciula.

Seara, când pune

Capul pe pernă,

Are mulţumirea lucrului

Bine făcut.

Şi dragostea,

O face cu râvnă,

Fără să-l sperie

Casa plină de prunci.

El crede că toţi

Au un loc sub soare,

Aşa cum cum au fost

Rânduiţi de Dumnezeu.

 

Şi când e casa plină,

Şi la masă nu mai sunt locuri,

Cu răspunderea

Care-i apasă umerii,

Îşi gustă împlinirea.

 

Mă credeţi

Că liniştea are ţara ei,

Acolo, la ţară?

[Vişa Marcel]

Foarte frumos poemul,m-am simtit citindu-l asemeni unui spectator care priveste de indeaproape  activitatile obisnuite ale oamenilor de la sat in functie de anotimp.

[VERONICA OSORHEIAN]

Marcel, multumesc pentru apreciere si ma bucur daca, pentru cateva momente, ai  fost partas la un alt fel de SPECTACOL AL LUMII. Sa le uram participantilor la concurs SUCCES.