zi de zi

[Calotescu Tudor Gheorghe]

Zi de zi mă lupt cu fariseismul din viaţa mea.

 Sunt convins că fiecare în parte recunoaşte că inversează valorile şi încearcă să-şi ofere singur o dimensiune în acest univers numit viaţă; aproape toţi ne credem buricul pământului şi nimeni nu e dispus să renunţe uşor la a-şi făuri propia sa statuie a deşertăciunii.

 Conştiinţa colectivă e o scuză pentru multe, uneori chiar pentru prea multe, ambiţii personale.Nu încerc să o fac pe lupul moralist( recunosc că îmi plac şi mie oiţele) ci doar încerc să mă privesc cât mai obiectiv.

 Cunosc efemerul vieţii materiale şi totuşi nu sunt dispus să renunţ nici o clipă la a consuma inutil resurse pentru a construi piramidă trupului. Nimic nu pot transporta prin tunelul timpului exceptând cele câteva sentimente ce se vor sedimenta în suflet ca un negativ ce se developează în întuneric prin intermediul luminii interioare...simt că ceva ce nu pot conştientiza e dincolo de orice zâmbet sau lacrimă ce le rup vieţii, simt asta într-un fel ce poate părea nebunie sau...sau închipuiri de suflet rătăcit de poet.

 Am momente în care înţeleg că muzica e un limbaj de dincolo( şi rugăciunile le şoptim cântat) ca şi geometria, chimia; ştiinţa nu e opusă credinţei şi credinţa e sentimentul că fiecare gând e supus unei conştiinţe universale. Creaţia e în matricea noastră existenţială, cunoasterea e efortul de a ne aduce aminte ceva ce avem impresia că există dincolo de vis, dincolo de concepte, dincolo de educaţie şi conştiinţa socială.

 Nu e uşor să împac gândul cu obişnuinţa trupului de a căuta saţietatea.

Nu e de ajuns să accepţi că trupul e o carcasă şi că sufletul nu se poate pierde în nici o ecuaţie.Trebuie să învăţ sau să mă las purtat de instinct în ceea ce ar putea fi soluţia la oboseala, din ce în ce mai acută, a rasei umane.

 Undeva între ceea ce simt şi ceea ce trăiesc este o mare discrepanţă.

Poate de aceea lumea nu e aşa cum o pot eu desena şi nici măcar în vis nu mai îndrăznesc să privesc oglinzile între care sufletul se zbate.

 Peste toate acestea ochii mei privesc cerul şi tălpile se îngroapă în pământ în căutarea aripilor.

[Anne Marie Bejliu]

 

Cum am putea evita spinii crescuţi pe cuşca asta a sufletului chiar din noi. ei sunt cei mai viguroşi şi ridică prin ei înşişi, ziduri de netrecut, aparent, pentru suflet.
Cum am putea împăca mentalul cu sufletescul? Ce să mai zic de spiritual care "funcţionează" după legi străine banalului pământean. Acel orgoliu specific pământului, să fie oare piatra din spiţele roţii vieţii sau lemnul părăsit în drum sau poate metalul uitat sau poate un cerc uitat rostogolindu-se infinit între cer şi pământ în colbul căutărilor?
Mi-e teamă de oglinzi, dar le privesc. Curiozitatea mă îndeamnă să le şi ating şi uneori, apropii gura şi suflu să văd dacă-s vii, dacă se aburesc. Mai greu e când sunt singură la căldură, în casă... De asta prefer oglinzile de afară. Oferă mai puţine iluzii. Acolo, acele de gheaţă chiar rănesc.
Pământul are aripile întregi. Celorlalte le lipseşte mereu câte un puf dedesupt. Cel de dor, de trăire intensă, autentică, fără măşti stupide care nu ajută de fapt la nimic pentru că ceea ce pulsează există nu poate fi ignorat. E culmea omenirea asta! În timp ce doar înăuntru totul e cât se poate de curat,se continuă spectacolul de circ la infinit pe scena deschisă urilor şi măştilor, în exterior.Toţi zâmbesc, sunt fericiţi şi, mai ales, toţi sunt puternici. Circu-i circ...

Mulţumesc Tudor. Căutările noastre, ale tuturor, până la urmă sunt aceleaşi. Doar momentele diferă însă acum m-ai nimerit. Cum se zice? Punct ochit, punct lovit...:)