Un răsărit pe un întins de ape...

[Irina Lucia Mihalca]

Un răsărit pe un întins de ape...

Un răsărit pe un întins de ape...

Cimitir de ape? Naufragiaţii se pierd

pe valurile uneori, furtunoase.

Eşti aşezat între virgule, undeva la capăt.

Mereu îţi găseşti unul

ca să poţi trece mai departe.

O torţă de lumină porţi cu tine,

trăind în două lumi.

Ce se ascunde între două puncte?

Nu există niciun semn de circulaţie,

nimeni nu ştie încotro s-o ia.

Unu-doi, început-sfârşit, deal-vale,

axă de noduri, echilibru,

mijlocul cărării. Unirea.

Între viaţă şi moarte

se pune virgulă, totuşi.

Stând pe aceeaşi corabie,

unde e timpul

creionat în spaţii ideale?

E timpul sfârşitului nostru?

Nu, doar un timp!

Nedespărţiţi de Cer, să bem din apa iubirii,

să dăm sens vieţii, dând viaţă din viaţă!

Predestinare. Pentru o fâşie de timp

o eşarfă cu care m-ai învelit.

Toate îşi au ceasul lor.

Sentimente renăscute, ardente, răscolitoare,

ies la lumină, topindu-ne în ele,

niciodată stinse, niciodată pierdute

prin timpuri, spaţii, gânduri, trăiri

- ceva din tine strigă,

te sfârtecă cu totul -,

măsură ta nu mai are limite,

tranforma totul în tine.

Nu ai putea trăi

mereu îmbătat de frumuseţea ei,

nu poţi trăi aşa, cu un torent de stări

care năvălesc asupra ta,

puterea cu care transmite

e peste măsura ta, mult prea puternică!

Ceea ce trebuie să trăiască, va trăi,

ceea ce trebuie să crească, va creşte,

ceea ce trebuie să se zidească, se va zidi,

ceea ce trebuie să se întindă, se va întinde,

ceea ce trebuie să se sădească, se va sădi,

ceea ce trebuie să se stingă, se va stinge,

ceea ce trebuie să respire, va respira,

ceea ce trebuie să moară, va muri.

Timpul e totul, îşi poartă

speranţa

plutind prin viaţă...