Ştii unde se duc clipele, visule?

[Irina Lucia Mihalca]

Ştii unde se duc clipele, visule? 

Ne-am dat jos aripile, 
am trecut prin voalul uitării 
şi am venit aici, visule, 
pe tărâmul unde clipele vin, trec, 
plutesc, alunecă lin prin noi 
şi se duc în norii de unde 
plouă cu secunde, ninge cu ore, 
într-o clepsidră a veşniciei 
unde timpul circular 
amestecă totul în ţesătura lui, 
întorcându-le, pentru ca noi 
să gustăm o nostalgie, o amintire, 
iar când dorim 
să alergăm pe câmpul cu maci, 
strigând să audă şi ecoul: 
"Priviţi-mă! Clipa e cu mine!". 

O singură clipă nu face asta, 
- clipa iubirii - 
nu trece de noi, nu se risipeşte, 
rămâne cântecul, 
mişcându-se simultan in noi, 
iar Marele Tor nu o poate împrăştia 
pentru că nu-i a lui, 
e a mea, e a ta, 
a tuturor celor care iubesc, 
amprenta lăsată eternităţii, 
cu dorinţele ei, 
cu ecoul vibraţiilor ultimului sărut, 
cu zâmbetul, 
cu sărbătoarea luminii 
şi căldura ochilor priviţi pe furiş, 
cu acel tremurat spus: "Te iubesc!”, 
cu fericirea că te ştii iubit, 
cu respingerea lumii printr-un simplu: 
" Nu-mi pasă, nu-mi pasă, căci iubesc!" 
dar, mai ales, cu dorul clipei, 
secundă de secundă, 
de a fi lângă omul iubit şi-atunci, 
clipele nu se duc, 
trăim magia lumii noi, eliberându-le. 

Simt că eşti prinsă în braţele mele 
şi te apropii, şi te-ndepărtezi, şi te scap, 
şi te prind, jocul e unic. 
Tu eşti una din clipele rămase în mine, 
aidoma unui vis pe care 
nu-l mai pot scoate din mine. 
Rămâne aşa, nu spune nimic, 
îmi rupi legătură cu clipa mea! 
- îmi spui, topindu-mă, ecoule.