Impromptu pentru tine

[Irina Lucia Mihalca]

Impromptu pentru tine 

Am aruncat în neant 
toate semnele de punctuaţie, 
toate cuvintele nespuse din spaţiile albite. 
Lumina are distanţe sau e necuprinsă? 
Imaginaţia ta, iubito, este ca un pârau limpede 
ce vrea să treacă şi prin pietre, 
una din pietre sunt eu, cântecul eşti tu! 

Dincolo de vânt nu este niciun vânt, 
dincolo de cântec nu este niciun cântec, 
dincolo de vis nu este niciun vis, 
dincolo de spaţiu nu este niciun spaţiu, 
spaţiul, chiar dacă de necucerit, 
uneori e vântul, uneori e cântecul, 
uneori e visul în care păşim nedumeriţi. 

Simţi cum punctele 
îngreunează spaţiile dintre noi? 
Cândva, un punct înnegrit 
te-ndurera atât de mult, 
măreşte, acum, la infinit punctul acela 
şi vei vedea ce înseamnă, 
- un punct abisal - 
un punct legat de un altul, construit în spirala 
când ascendentă, când descendentă. 

Nu cred în punctul tău implantat 
la hotarul tăcerii, chiar dacă nu dispare, 
nu cred în acel punct fără întoarcere, 
după fiecare punct urmează noi şi noi întinderi. 
Nu cred în natura moartă a tabloului privit împreună, 
nu cred în norii întunecaţi purtaţi de furtuni trecătoare, 
nu cred în penitenţa impusă, 
aurorele nu obosesc în puncte de suspensie, 
ascund gânduri şi preced dialoguri. 

Vreau să mă opun 
şuvoiului răcoros şi puternic, 
am mereu un vis în care 
cuvintele tale se contopesc cu el. 
Dincolo de fulgerele ploii ai revenit, 
îţi aminteşti cum mi-ai prins mâna în ploaie? 
Zâmbetele nu se pierd stinse în noapte, 
visele sparte suspină 
agăţate, încă, de firele de păianjen 
din oaza deşertului de nisip al patului tău. 

O oră ţi-ar fi inversat polii definitiv, 
nu te-ai mai fi întors pe acelaşi drum, 
deschide uşa cu piciorul 
şi caută acolo cheia strigătului tău, 
aştept tulburarea apelor 
spre vindecarea inimii mele! 
Dansează cu viaţa, iubitule! 
Cred în câmpia infinită din noi, 
în fiecare petală depusă fundaţiei construite 
şi-n zborul nemărginit spre aştri. 

Am nevoie de clipele care vin 
şi trec prin noi din clepsidra veşniciei, 
de muzica ce lasă să curgă timpul 
în inimile noastre, ca un foc ascuns 
în exilul unui destin, răscolind tot universul, 
de pierderea mâinilor noastre 
ce-alunecă liber în briză şi culoare, 
de fascicolul sărutului 
ce trece prin lumina stelelor, 
de interludiul parcurs 
de ceaţa ce-adună praful nopţii, 
lăsând, în urmă, 
o dâră a tăcerii şi melancoliei. 

Dacă tu eşti cerul atunci 
mâna mea e întinsă spre lumina din tine! 
Când Totul se oglindeşte într-un punct, 
acel punct se revarsă în Totul, 
de tine, de mine, de noi, am nevoie... 

[Irina Lucia Mihalca]

Multumesc, Camelia.

Cu drag!