În oglinda apei tale

[Irina Lucia Mihalca]

În oglinda apei tale 

Arc situându-se din cer de noapte, 
colaj de gânduri migdalate 
pluteşte peste abisul migrării, 
acolo unde 
durerea infinită nu poate striga, 
lumina nu se vede nicăieri, 
iar întunericul este un rege puternic. 

În acest cimitir singuratic, tăcerea, 
grea precum pământul îngheţat, 
respiră netulburată printre umbrele stinse. 
Aici, florile vorbesc numai la adormiţi 
şi la reci pietre funerare. 
Printr-o flacără verde, florile acestea mici 
împing, spre soare, granitul şi pământul 
cu petalele lor curajoase, umede. 
O notă de culoare înfloreşte în spaţiul sideral! 

În urmă, totul se risipeşte, toate îşi au vremea lor 
şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul lui, 
dar, dincolo de cer, timpul înceteză a mai conta. 
Clepsidra se sfărâmă în curgerea ei, moartea 
aparţine acestei lumi, însă lumea cea adevărată 
nu are început şi sfârşit. Eternul prezent! 

- În exilul cărui destin ai stat ascunsă, iubito? 
Credeam că nu poţi să exişti, ai fost, eşti 
şi vei rămâne parte dintr-o dimensiune 
pe care-o port în mine, 
e ceva care vine din acele adâncuri, 
nu are o punte de legătură. 

În templele eleusiene, prin vălurile succesive 
ale uitării, aşternute între tine şi tine, 
în căutarea propriului vis 
ai trecut peste pustiuri, 
ai plecat spre nicăieri, iar, acum, 
porţile s-au deschis spre albastrul din noi. 
- Îmi clatini orice templu clădit în mine 
şi reaşezi totul de la început. 
Mister al creaţiei, cum să te cuprind în mine? 
Din clipa în care te-am simţit ca un foc 
mi-ai dăruit sensul unui drum cumva uitat. 

Până când vor înflori trandafirii 
unde să te găsesc, mister al sufletului? 
Cuvântul “reîntregire” izbucneşte în mine 
cu tăria valurilor unui ocean. 
Să mă pot aşeza în poarta sărutului tău 
şi-atunci voi fi cu-adevărat liber 
de orice nesiguranţă. Ne-am născut 
din apele unui Iordan şi dincolo de ape, 
când marea nu va mai fi! 
- Te iubesc! - aşa mi-a spus marea aceea 
şi-n ea te-am văzut pe tine. 
Citesc cu tine în priviri, reflecţia ta este 
în unduirea apei, peste tot. Eşti aici, lângă mine? 
Într-un firicel de linişte, dorinţa a creat, 
prin sufletul meu, această viziune divină a iubirii. 

M-ai zărit la întrepătrunderea dintre 
căutare şi răspuns. În penumbra reflectată 
de certitudinea şi îndoiala ta, 
o bătaie de aripă în zbor îşi poartă pecetea. 
Ieșind din crisalidă cu zâmbetul pe chip, 
asemeni vieţii care se repetă, 
aşteptam să mă iei de mână. 
- Caută-mă în oglinda apei tale! ţi-am şoptit.