Sunetul unic

[Irina Lucia Mihalca]

Sunetul unic 

În vârtejul vieţii, amestecul straniu 
de bine şi rău, aparent deşart, 
doar Absolutul este deplin, eliberându-se. 

Pe pereţii templului dansează 
spectre terifiante, ridic felinarul, 
în adierea vântului, doar umbrele goale. 

Continui să merg pe marginea 
prăpastiei de lumină, 
un cer lichid cade printre pietrele arse, 
sunete plăcute urcă în soare, 
gheţarii muntelui 
schimbă pietrele în nestemate, 
deşertul se-nalţă foc şi culoare, 
iar apa înfloreşte singurătatea. 

Inima mea, 
o lume de vise străvezii 
cu lumini de poveste 
şi reflectări tulburătoare, 
abisul unde lupta nu încetează o clipă 
şi unde durerea nu poate striga 
în acest tărâm al tăcerii. 

Sub argintul razelor lunii, 
adorm în braţele tale, 
în timp ce stelele cad ca roua din cer, 
adăpostul în care zorii se-nchid 
până dragostea 
ne surâde la ruperea unei noi zile, 
o filă strălucitoare 
din cartea deschisă a memoriei. 

Cercurile muzicii ne-nconjoară, 
în noi e muzica, o putem coborî de înţelegem asta, 
aştept, simt şi las acum să-mi apară 
sunetul unic.