Sărut al primăverii eterne

[Irina Lucia Mihalca]

Sărut al primăverii eterne 

Odată cu ploile am venit, speranţele ţâşnesc, 
rostogolindu-se din albia râului, 
fiecare trăire, stinsă-n însingurare, 
sfărâmă imaginea fidelă din oglindă. 
Eliberatoare clipă! Prin mine curge viaţa, 
purtându-te-n adâncuri credeai că mă pierzi, 
din ghemul amintirilor te desprinzi, 
ca nisipul printre degete te-ai rătăcit în neant. 

Taina e Cerul, dezveleşte-l! 
Cuprinde cuvântul din inimă, lasă-l 
să se-aşeze în timpul pierdut, deschide ochii, 
din explozia zorilor încep să apară culorile! 

Inima mea mişcă cerul inimii tale, 
condu-l spre un cer scris cu litere nevăzute, 
contururi nebănuite simţi izvorând 
din adâncul fiinţei, fascicolul de lumină 
străbate stările ca un foc, 
din hăţişul lor, trăirile lumilor 
ne străpung universurile, redefinindu-le. 
Simţi mâna aşezată peste tine, 
forţa ce susţine totul, - alchimie divină - 
cu puterea născută din viaţă 
te-ai legat pentru totdeauna de mine. 

Se poate încheia vreodată ceva? 
Nici când renunţi, visul se-nalţă, cade. 
Vrei să te-afunzi 
în lumile oamenilor, să-i înţelegi. 
Pedepsită să uit orice limbă, 
am uitat primul tău nume biblic, 
am uitat cine sunt, 
- nemuritore poveste de iubire, 
vis născut în al tău, 
o fericire în formă de înger - 
vuietul este iubirea, sărut 
al primăverii eterne cu visul împlinit. 

Prizonieri în bătaia ritmică a timpului, 
- mereu timpul 
împietrit în nuanţe palide - un final ne dorim, 
nu vezi semnu-ntrebării, 
o energie te frământă 
într-o continuă reaşezare a ceea ce eşti. 

Nu poţi să stai 
aproape de tine din mine, acel tu din mine. 

Priveşte, ascultă, 
atinge, respiră şi gustă totul în jur, 
acolo unde fluxul ne-a unit 
inimi, speranţe, vise, gânduri şi trupuri! 

Vom mai simţi vreodată 
clipa sublimă cu-aceeaşi intensitate?