Să ancorăm în noi lumina

[Irina Lucia Mihalca]

Să ancorăm în noi lumina 

O taină a inimii mele eşti, 
misterioasa mea poveste de iubire! 
O adiere a gândului meu eşti, 
fără chip, nume, loc, timp, 
cu soarele în priviri, 
pe cerul tău îmi scriu zborul fiinţei. 
Oricât ai vrea să te descoperi, 
descoperindu-te, 
în mijlocul timpului 
ceva îţi va lipsi, persoana. 
Acolo unde inimile se deschid 
totul se transpune, 
iubirea nu poate fi oprită, 
uimiţi asistăm 
la simfonia creaţiei născute, 
dacă i-am cunoaşte rădăcinile 
am zâmbi, mai mult de dragul nostru. 
Să ancorăm în noi lumina! 

Simte-mi trupul gol, 
înfăşurat pe deplin în al tău, 
unirea arzândă a regăsirii, 
ia-mă de mână şi arată-mi drumul! 
În contopirea realităţilor, 
sub cortina ploii, o nebunie a simţurilor, 
o inimă gata să explodeze. 
Adânciţi în esenţa noastră, 
noi şi noi faţete ale aceleiaşi realităţi! 
Spune-mi, iubito, unde 
se-opreşte lumea în inima ta? 
Îngemănarea universurilor, 
cel ce iubeşte va opri lumea, 
acolo, în adâncurile fiinţei! 

Îmi regăsesc locul în coloana infinitului 
ce-mi reaşează trăirile unei lumi 
ce parcă dispăruse, 
simţeam că o să mi le dăruieşti, 
îţi simt sângele proaspăt cum curge în mine. 
Să nu mai respiri singur, să te naşti 
în fiecare respiraţie a celuilalt, 
el, ea, îşi pierd identitatea unul în altul, 
lumea ta dispare în a mea, 
trăieşti, dar nu mai trăieşti, 
emoţii nestăvilite, 
ecouri nemaiîntâlnite în inimă, 
o adâncă şi negrăită dorinţă de noi.