Primăvara din ochii ei

[Irina Lucia Mihalca]

Primăvara din ochii ei 

Sfârtecat de grifoni, chinuit, îngrozit, 
copil rătăcit în neant, 
închis în cercul de umbre 
şi spectre de gânduri reverberate, 
taioase ca o lama de cuţit, 
mărşăluieşti printre ruine 
şi coloane prăbuşite, 
te scufunzi în abisul durerii, 
suspendat în suferinţă, 
aluneci sfredelit 
în prăpastia dintre două lumi 
şi vlăguit treci, prin moarte, 
pe lângă atâtea fantome şi morţi. 

În ploaia neagră şi rece, 
o ultimă petală adie 
împrăştiată de furtună, 
de undeva, cumva, 
un fir de lumină te susţine, 
primăvara din ochii ei. 
Să nu mă laşi singur, iubito, 
ajută-mă, suflete, să nu mă pierd! 
- strigi zguduit. 

Acum ştii, pe drumul anevoios, 
printre lacrimi, 
doar lângă ea te-ai simţit liber, 
frumos şi-ndrăgostit, 
în zâmbetul ei floral ai regăsit 
cântecul speranţei scăldat 
în lumina blândă şi sacră a liniştii 
care te îmbrăţişează ca un abur auriu. 
Mă voi gândi la tine, la vântul 
care-ţi mângâie ochii asiatici 
şi la sărutul nostru, 
voi adormi cu capul pe umărul tău 
şi voi visa raiul, 
din miracolul surâsului tău 
aştept primăvara, eliberând hiatul 
din templul respiraţiei 
unei frumoase poveşti de iubire! 

Aici în extazul inimii tale, 
fără cale de întoarcere, e sensul meu...