În noi timpul dispare

[Irina Lucia Mihalca]

În noi timpul dispare 

Ca o stea călăuzitoare, Dumnezeu străluceşte în tine, 
dornic, prin tine, să se nască în mine 
revărsatul zorilor din noapte. 
În această lumină evazivă, rugurile se-aprind 
sub formă de pulbere de aşteptare, 
prin acest cer ceresc din binecuvântarea tăcută 
notele albastre te-ating înainte de a-şi da ultima suflare, 
parcă nicio clipă din viaţă nu ai trăit, eventual pe-a altora. 
Îţi simt atingerea, mă copleşeşti, zidită eşti în inima 
şi-n carnea mea, în noi timpul dispare, 
se naşte libertatea iubirii, 
cu tine sunt şi-n moarte, nu numai în pierdere, 
pentru noi trecerea e un câştig etern, 
o zbatere este ceea ce simt acum. Dar ce e timpul?! 

Simţi contopirea luminilor? Unică, irepetabilă bucurie, 
farmecul a două inimi scăldate în rouă, 
într-o sublimă luptă de mulţumire 
şi focul din două suflete într-un cocon de abandon! 
O sclipire de cuvânt ne cunoaştem, 
- suavă, limpede, adie peste tot trupul, 
fascinant mister născut din contopirea inimilor -, 
fiecare şoaptă strecurată din suflet reverberează-n noi. 

Clipele s-au scris irevocabil, 
nu ştiai cum e să te vezi în oglinda ta, 
ţi-am reaşezat lumea, prin ea se naşte totul. 
Aş vrea să te-ating ca să pot fugi, 
( oare mai pot să mă ascund?! ) 
ştii atât de multe şi totuşi nu mă cunoşti, 
închişi într-o carapace a dorinţelor fără sens, 
nu am cum să te uit, baţi mereu în inima mea. 

Ai închis ochii? Rătăcitor, te lupţi cu fiarele, 
schimbi cursul apelor, ajungi până dincolo de cercul 
de care nu se trece, străpungi pânza polifonică, 
culegi merele de aur, treci de păzitorul 
porţilor lumii de dincolo, 
din inimă-ţi curg râuri de apă vie, 
la porţile cerului te vei regăsi. 

Cu viteză, departe te-am luat de mână, 
un dans al apelor noastre în care 
ne-am născut vindecaţi... fugim spre nicăieri, 
niciunde nu putem fi atât de aproape 
ca-n noi înşine. Simţi cum te-aşezi 
în inima mea şi mă arunci, înainte, spre soare? 
Fii convinsă că te doresc ca pe aerul pe care-l respir, 
un tremur aparte, un ropot de simţuri, 
cascadă de senzaţii, 
fluidul ce se plimbă agale prin tot corpul, 
cu tine trăiesc mereu o stare minunată, 
acel dar al fiecărei privirii în inima vieţii, 
o nestemată împodobită cu strălucirea prezenţei!