POEME

[dostana]

OAMENII DE CRISTAL

 

Azur diafan, o culoare de lan

Curată, ingenuă arătare,

Lumină captivă-n priviri de titan

Petale suave-n corolă de floare.

 

Sclipiri jucăuşe-n unde verzui

Se-ntrec şerpuind să atragă,

Copile zglobii, în cer să le sui,

Nectar să culegi de pe buze de fragă.

 

Îşi pune Soarele razele joase,

În arcul primului pătrar al lunii de foc

Se-aprind în pletele lor, mătăsoase,

Săgeţile vâlvătăilor în aprigul joc.

 

În apele hazardului, fantastice făpturi,

S-au întors de niciunde în haos,

Vor veni pe pământ în monturi

De cristal, oamenii deşteptaţi din repaus.

 

 

 

SINGURA SUPRAVIEŢUITOARE

 

Cât picătura-ntr-o mie de lacuri

Zburau vijelie de vânt

Săgeţi slobozite

De-a dura prin veacuri

Cuvânt să răpună cuvânt.

 

Cu torţele astrale

Aprinse-n primul semn,

Privind la colţul lunii

Spart în zodiace,

Gondolă plutitoare

Sub misticul îndemn

Înfiorat în flăcări,

Cenuşa încă-i zace.

 

Într-un vârtej

De sunete-ale Morţii,

În veşnica tăcere

Îşi poartă mersul strâmb,

În scârţâitul sumbru

Şi neumblat al porţii

Trăieşte-o luminiţă

În umbra unui dâmb.

 

Şi nu-i decât o trecere,

Ce-anunţă timpuri noi.

Prin universul ăsta-i

O punte suspendată

În vidul dintre ploi.

 

 

            STEAUA MEA

 

Într-un cuib, păsări de foc

Împresurat căzut pe pământ,

Mugur viu, argintat în neuitat legământ.

Pietrele vechi ale drumului voi învinge,

Din revărsatul zorilor până s-or stinge.

În sferele goale ale infinitului,

Încă se coace-n văpaie steaua mea,

În vârtej de albe şuvoaie

Neadormită, prin soarte, mă va veghea.

 

 

 ÎN GRĂDINA CU NUFERI

 

Cupele graaluri de nuferi plutind

Într-un aer bolnav de blândeţe,

Venind dintr-o vară spre toamnă se-ntind

Să-ţi dea negrăită bineţe.

 

Încremenite statui în nuanţe-arămii

Oglinda în cercuri verzui, tulburate,

O sparge în ţăndări de nebunii

Ruine, de timp, sfărâmate.

 

Efervescenţă, cadenţe dezlănţuite

Pe luciul metalic, cu umbre zglobii,

Sculpturi dăltuite, de foste iubite,

Tresar aburinde în ochi de copii.

 

Se mlădie luna cu sumbră privire,

A amintirilor e noaptea toată, roată-roată,

Trezitu-m-au nuferii din amăgire

În jocul iubirii să stau, cu stelele-n soartă.

 

 

BULGĂRI DE SOARE

 

În pietre dacă te uiţi,

Sub ape dacă asculţi,

Eternitatea-şi mijeşte fereastra.

Şi în parfumuri vechi, familiare

Cu borangic te înfăşoare.

 

Deschide-ţi ochii de cer, infiniţi,

Şi nu respira decât odată cu pământul,

Înconjurată grădină cu sfinţi

Şi prin copacii vrăjiţi,

Hălăduiască şi vântul.

 

Chipuri scăldate în îndurare,

Oglindesc sălbăticiuni

De bulgări muiaţi în apusuri de soare,

Sub păduri de minuni

Unde nici durerea nu doare.

 

 

Peste valuri clocotitoare de mare

Nemiloase, furibunde,

Crucişătoarele vieţii îşi taie cărarea…

Bulgăre de soare, te iau în pumnul peste care,

Un păianjen ţese argintată uitarea.

 

 

FEREASTRA DE DUPĂ VĂLUL MIRESEI

 

Suspendate de nori de zăpadă

Lampadare de flori se aprind în cascadă.

Cu petale înmiresmatele mării,

Mă răsfaţă, mă-mbată…

Şi-al anforei pântec de vis,

Deşartă-n grădini de cleştar

Parfum tineresc şi aprins

În cupele vieţii de-abis şi amar.

Mireasă, în gânduri curată,

Nu plânge-n zadar…

Ancore în  timp corăbiile-şi lasă

Strivit de potop surâsu-o apasă.

Trâmbiţe de foc, la viaţă trezesc

Balauri-n piatră închişi, pe veci amuţesc.

Ca o nouă dimineaţă, vălul miresei desprins,

Tras la o parte de mâini nevăzute,

Deschide spre rai fereastra de vis

Şi n-o mai ascunde.

 

 

PLEACĂ POETUL !

 

 

Îşi pregăteşte azi poetul

Plecarea-n zbor supraluminic,

Şi-a încheiat întreg panfletul

Şi a golit sacul de cinic.

 

A deşirat atâtea gânduri,

A scos cuvinte din tipare,

Ţesute haine strâmte, mohorâte,

Se-nvârt pe ghemul unui soare.

 

Ca un ocnaş de rând a evadat

Din temniţi zăvorâte cu-ntuneric,

Cuvintele le-a omorât şi le-a-nviat

În planul marelui eteric.

 

Cu sori va scrie, poate cu stele, poetul,

Şi găurile negre îl vor peţii ca muze,

În amfiteatrul lumii va şlefuii sonetul,

Şi diamante-i vor surâde iar, pe buze.

 

 

            BALERINELE

 

În muzică îşi reiau zborul înalt

De lebădă neagră, de lebădă albă

Într-un dans vaporos şi-naripat,

Când respir ca o frunză-n zăpadă,

În repetiţia anotimpurilor…

Se construia o lume

Numai pentru mine pe o buză de scenă,

Misterioasă, pe poante în oglindă,

Îmi vedeam visul împlinit de sirenă.

Strălucirea vine din ochi,

Ochi în ochi, strălucirea vine din oglindă

Şi despuiată am dansat până la sentiment,

De pe podeaua scenei până la grindă

În faţa lumii, pentru lume…

În splendoarea apusului de foc,

Voi dansa pentru mine şi stele

Şi-n piruete sui-vor la loc

Ca lebedele mute balerinele mele.

 

 

     Poetului

 

Şi albastru-i o iluzie

Când din atmosferă ieşi,

Eterul e poezie

Încriptată-n tot ce crezi.

Tu compui o simfonie

De la naştere la moarte,

Iar eu vin cu poezie,

Mai frumos nici că se poate.

Arce peste timp şi spaţii

Ori ce-am zice ori ce-am face

De la melc la geniul în oraţii

Toţi putem ieşi din carapace.

Să fin nuzi şi despuiaţi de măşti groteşti

Şi nu să-ţi citesc cuvântul

Să aud chiar ce gândeşti

Să călătoresc ca vântul...