Poem matinal

[Irina Lucia Mihalca]

Poem matinal 

Totul e proaspăt 
ca un copac văruit, 
copiii râd 
lângă utopiile parfumate, 
o cheie magică te-aşteaptă, 
izvorul a tot ceea ce simţi, 
o muzică subtilă, 
născută parcă de la sine, 
se pierde în aer, risipită de vânt, 
un mic port ceresc unde 
barca noastră a acostat, 
iar pescăruşii vin să fie singuri. 
.............................................. 
În fiecare vis, 
printre luminile difuze, 
încerci să ajungi la mine, 
privindu-mă, tăcerea ta albă 
suspină printre 
umbrele imaginii mele, 
pulsul te copleşeşte 
cu-această dorinţă 
devorată de-atâta dragoste, 
uneori nu poţi fi aproape, 
dar poţi, desigur, întinde mâna. 

Dincolo de mare, luna 
îşi va găsi odihna 
când mă va trage spre tine, 
dar, mai presus de toate, 
ceea ce vrei este atât de simplu, 
te poţi ruga, doar, destinului posibil. 

Lasă-ţi inima să fie înviată 
de cea pe care o iubeşti, 
liberă să rătăcească în toate, 
o armonie 
de note grave cu cele acute, 
acea puritate de copil, 
dureroasă aproape, să urce 
de la primele 
tulpini neliniştite de dragoste. 
............................................... 
În sfârşitul tău 
este şi începutul tău, 
ţipătul ei 
trece prin tine, către tine, 
surâsul ei, care nu seamănă 
cu niciun alt surâs, 
te însoţeşte, 
o rană de cuvinte 
nu a susţinut niciodată 
arderea strălucitoare 
într-un întuneric impenetrabil, 
un drum îl parcurgi 
prin moartea însăşi, 
trebuie sa treci 
prin infernul propriei fiinţe, 
minunile sunt locuri 
pe unde, încă, nu ai trecut.