Pagini de jurnal (1)

[Aurel Conțu]

Pentru omul de rând posibilitatea de a pleca într-o croazieră cu punct terminus British Virgin Island, Panama, Bahamas, Seychelles, Niue, Samoa, Nevada, Hong Kong, Caraibe etc., la bordul unui vas transatlantic, rămâne un vis, cei mai norocoși reușesc o dată în viață (cu prețul unor mari sacrificii!), beneficiul lor mărginind-se, cel mai adesea, la o simplă și plictisitoare plimbare cu vaporul. Pentru mine, care călătoresc cel puțin o dată pe lună către Caraibe, lucru acesta a devenit banal, la fel și ideea de „paradis terestru”, exagerată, pe care o pun pe seama unor campanii internaționale de marketing. După ce am văzut tot ce se putea vedea rămân la părerea că nimic nu se poate compara cu locul de acasă, unde anotimpurile anului sunt anotimpuri și unde frumusețea inegalabilă a locurilor constă în diversitate. Mă las furat de asemenea gânduri răzlețe, printre care găsesc și imaginea tot mai neclară a Mariei (iubita sau amanta mea nu știu cum să-i spun, fiindcă este căsătorită!), căutând subiectul noii mele cărți, care nu se arată nici azi la „orizont”, în a doua zi de călătorie. Aud însă pe cineva bătând discret la ușa cabinei mele și mă grăbesc să deschid. Nu putea fi altcineva decât noul meu prieten, Voquin, care-mi întorcea vizita (fusese, mai degrabă, o întâlnire accidentală) de dimineață.
- Simțeam nevoia să vorbesc cu cineva, îmi mărturisește el, făcându-și de lucru cu
mâinile. Sper că nu vă distrag de la alte treburi!
- Deloc, îi răspund. Apreciez că m-ați căutat!
- Nu v-am spus până acum, continuă el, că sunt și eu român ca și dvs. Momentan trăiesc în Franța, dar n-am uitat niciodată cine sunt. Nu vă ascund că doream s-o aflați de la mine.
Zâmbesc.
- Nici eu nu vă ascund că știam deja!
Voquin mă privește neîncrezător.
- Exclus. De unde? Pe acest vas nu mă cunoaște nimeni!
- În afară de căpitan! În pașaport figurați cu cetățenie dublă! Nu știu, recunosc,
cum vă numeați înainte și pe unde ați trăit?
- E o consolare să v-o pot spune chiar eu, fiindcă lucrurile astea nu apar în niciun pașaport. Petru Ion Vlașin mă cheamă, m-am născut și trăit în Galați. Eram arhitect înainte de a pleca.
- Și acum?
- Acum sunt un parazit, dacă pot spune așa. Moștenesc averea soției mele și
călătoresc.
- Atunci sunteți un om fericit!
Voquin clatină din cap.
- Nici pe departe. Moștenirea nu compensează pierderea Ioanei, singura femeie pe care am iubit-o și pe care încă o mai iubesc. Într-o zi a dispărut fără urmă, de parcă ar fi înghițit-o pământul! De atunci o caut cu disperare.
- Nici nu vă dați seama cât de mult vă compătimesc!
- Acesta a fost doar începutul. Au urmat apoi alte dispariții inexplicabile și alte decepții. Nici nu mai știu ce să cred! Toate femeile de care mă atașez împărtășesc
aceeași soartă! Și nu pot face nimic!
- Există pericolul ca și Ingrid să dispară?
- Nu, pentru că tocmai ne-am despărțit. Astăzi am înțeles, în sfârșit, că soarta mea
este să trăiesc singur și nefericit.
Se ridică vizibil marcat și-mi întinde o mână rece, umedă.
- Mai rămâneți să bem o cafea! îl rog de formă, fără să insist, fiindcă în sinea mea
mă bucur că scap de dânsul.
- Poate altă dată, zice cu privirile în jos. Vă rămân îndatorat că m-ați ascultat! În
seara asta, după miezul nopții, sunteți invitatul meu. Să nu uitați!
După ieșirea lui Voquin, întrezăresc pentru întâia oară conturul viitoarei mele cărți. Povestea acestui bărbat ciudat începe să mă ispitească. Mi-l și imaginez în postura de criminal în serie, hoinărind printre paginile cărții mele. N-am timp să fabulez prea mult, pentru că ușa se deschide brutal și Thomson intră ca la el acasă (Thomson era un detectiv particular, aflat pe urmele lui Voquin, pe care-l cunoscusem cu câteva zile înainte ).
- Prost obicei să lași ușa descuiată! bombăni el. Eu i-aș zice pe scurt inconștiență. Cum naiba poți să fii atât de nechibzuit în mijlocul celui mai neprietenos ocean de pe Pământ, pe un vas ca acesta și alături de atâția ipotetici nebuni, ca să nu zic mai mult, care ți-ar putea tăia gâtul fără să clipească?
Ridic din umeri.
- Nu-mi amintesc s-o fi încuiat vreodată!
- Foarte rău. De acum înainte s-o faci! L-am văzut pe Voquin intrând și ieșind de aici! Nu-ți spun că am avut o strângere de inimă!
Îmi aprind o țigară.
- Cred că exagerezi. Omul mi se pare inofensiv!
Și-i povestesc cele discutate.
- Ioana e prima sa victimă, îmi explică el pe un ton apăsat. S-au cunoscut în timpul facultății, la București, când s-au și căsătorit. Fata provenea dintr-o familie înstărită, care, nu știu cum, îl acceptase pe Vlașin ăsta, oferindu-i, pe deasupra, și-o rentă pe viață, destul de consistentă, cu condiția să nu se despartă de fată. Moartea unuia dintre ei n-avea niciun efect asupra rentei, aceasta revenind soțului supraviețuitor. Ioana era singura moștenitoare a unui adevărat imperiu financiar (France International!) condus cu mână de fier de către tatăl ei, cât trăise. La un an de la căsătorie, Ioana dispare fără urmă, aceeași soartă o împărtășește și tatăl ei, un an mai târziu, Vlașin rămânând și cu renta și cu afacerea. Misterul sau coincidența, cum vrei să-i zici, e că disparițiile astea s-au petrecut pe acest vas acum zece ani și au continuat regulat în fiecare an cu alte victime, numai femei, toate din Cluj.
Sunt, literalmente, năucit.
- Din Cluj?
- Exact. Chiar de acolo vin. Fac cercetări de aproape un an la cererea familiei. Le-am găsit și pe Internet, dacă îți poți imagina! Când ești dispus poți veni să-ți arăt pozele și biografiile! Ai să te crucești!
Încerc cu greu să-mi păstrez cumpătul.
- Tocmai mi-a zis că s-a despărțit de Ingrid! ( Ingrid fiind fata detectivului, care trăise o vreme cu Voquin, după care îmi fugeau și mie ochii!)
- Și nu ți se pare aiurea? Eu cred că a mirosit ceva și încearcă să abată atenția. Nu m-ar mira să fii tu cel luat în vizor, așa că te sfătuiesc să ai mare grijă. Ține ușa încuiată și stai departe de el!

Fragment din romanul în lucru, Drumul apelor