Pagini de jurnal (2)

[Aurel Conțu]

Îmi petrec restul zilei cu bucătăria și scrisul. Mâncarea pe orice vas de croazieră, inclusiv pe „Princess”, este o mizerie. Fiecare armator își are regulile sale care nu corespund cu regulile nimănui și, în niciun caz, cu regulile pasagerilor. Eu, de exemplu, am regulile mele. Știind că drumul durează fix zece zile, niciodată mai mult, îmi asigur necesarul de alimente din țară și-mi gătesc singur, după o rețetă proprie. Regimul acesta alimentar sever mă menține în formă (atâta câtă este!) și mă ferește de neplăcerile care apar, cel mai adesea, în timpul călătoriilor pe apă. Am scris deja treizeci de pagini și n-am de gând să mă opresc aici. Simt acel imbold interior, inexprimabil, care-mi dă aripi. Sunt clipe intense de inspirație divină, fiindcă altceva nu poate fi. Parcă îmi dictează cineva din spatele unei cortine, nu șterg nimic, nu adaug, cuvintele vin de la sine, eu trebuind doar să le așez pe hârtie. Nu uit să-mi fac și plimbarea de dimineață, care începe la doisprezece, descoperind de fiecare dată dimensiunile neobișnuite ale vasului. Îmi trebuie aproape o oră să fac turul complet. Alții mai harnici joacă tenis (există chiar și un teren de tenis aici!), alții privesc filme sexy în 3D pe un ecran uriaș sau se bălăcesc în piscina cochetă de la babord, există o vânzoleală de nedescris, un zumzet continuu, pe care nu-l întrerupe nici ploaia, nici Soarele, nici întunericul, nimic.
- Voi scriitorii sunteți cam somnoroși! aud în spate un glas de femeie într-o română aproximativă. V-ați trezit?

E Ingrid, îmbrăcată doar într-un costum de baie, care-și face alergarea de frumusețe.
- Sunt treaz de la miezul nopții, îi răspund încercând să țin pasul cu dânsa, m-am

lăsat absorbit de patima asta a scrisului!

- N-ar fi mai plăcut să vă lăsați „absorbit” de-o femeie? mă întreabă râzând.

Oricum scrisul nu vi-l ia nimeni!

- Poate, dar unde să găsesc o femeie? Nu prea am succes la femei!

- N-aș zice. Uite eu sunt disponibilă! Am rupt-o cu Pierre! Se purta tot mai ciudat

în ultimul timp!

Alerg umăr la umăr cu ea și nu-mi vine în cap nicio frază dintre acelea cu impact la inimă.

- Aș putea să-ncep să te curtez? o întreb așa, într-o doară.

- Azi, nu, zice, am ore la saună, ultraviolete, masaj, coafor și la multe altele. De mâine, da, ai liber! Acum te las!

Îl compătimesc deja pe Voquin, dar mă compătimesc și pe mine. Cu Maria fusese infinit mai ușor. Revin la carte cu aceeași poftă de scris. Intuiesc că zilele ce vor urma mă vor ține departe de job-ul meu. Telefonul vine să mă confirme.
- Alo, sunt eu, Maria! aud vocea fostei iubite. Ești bine?

- Da, mulțumesc, răspund aproape mecanic. Tu?

- Nu mă plâng, sunt doar puțin răcită. Să știi că regret ce-am spus!

- N-ai de ce, vina este a mea. Trebuia să te fi informat înainte de a pleca.
Face o pauză semnificativă.

- Acum nu mai sunt atât de sigură. Nu eram și nu sunt în poziția în care să-ți pot pretinde acest lucru!

Este o schimbare radicală de optică, care mă găsește nepregătit.

- Cum ai ajuns la concluzia asta? nu mă pot abține s-o întreb.

-  Am crezut că pot să te uit, dar nu pot. Te iubesc încă! Nu-ți mai spun că am și

plâns...pe ascuns, mi-am bătut copiii, cred că am luat-o razna!

Dintr-un colț întunecat al minții îmi surâde Ingrid, bucurându-se parcă de încurcătura în care mă aflu.

- N-ai vrea să lămurim totul când mă întorc? încerc o eschivare elegantă.
Simte unde bat și devine bănuitoare.

- Ești cu cineva?

- Asta mi-ar mai lipsi! îi răspund rece. Ce-ți veni? Am de scris o carte!

Pierd semnalul brusc și închid. Intuiția ei de femeie e mai mult decât corectă. M-a

citit.
Sună din nou.

- S-a întrerupt! îi explic. Traversăm o zonă cu probleme! E și furtună în larg! Cum îți spuneam, scriu mai tot timpul, n-am prea avut inspirație în ultima vreme.
- Atunci te las și te pup! o mai aud printre paraziții din difuzorul telefonului, pe care, probabil, îi aude și ea. Curios, afară s-a pornit furtuna. Valuri gigantice se izbesc de fereastra cabinei mele, iar vasul se înclină periculos, când într-o parte, când în alta. După o oră de legănat, simt cum mi se închid ochii și cum îmi scap capul pe masă. Mă trezesc înconjurat de întuneric. Ceasul arată unsprezece și treizeci. Aprind lumina pe bâjbâite. Dormisem pe scaun aproape zece ore. Era cât pe ce să ratez întâlnirea cu Voquin (de la miezul nopții). Am timp suficient să-mi fac o cafea, ba chiar să fumez și-o țigară. La doisprezece fix ies din cabină, încui ușa, cum mă sfătuise Thomson, și-o iau de-a lungul punții către pupa. Îl zăresc de departe, dar nu-mi dau seama ce face exact până nu mă apropii. Înțeleg abia ce ajung lângă dânsul. Ia dintr-o găleată peștii prinși în cursul zilei, încă vii, le taie capetele cu un satâr de bucătărie, apoi îi aruncă în altă găleată, având grijă să nu piardă nicio picătură de sânge. Operațiunea e aproape pe sfârșite.

- Asta doreai să-mi arăți? îl întreb siderat. N-am mai văzut atâta cruzime!
- Înseamnă că n-ai văzut nimic!

Scurge apa amestecată cu sânge în ocean. Luna se răsfrânge mirobolant asupra apelor liniștite ale Atlanticului, învăluindu-le într-o lumină aurie, cum nu mi-a mai fost dat să văd. Nu mult după aceea apare primul rechin, apoi altul, iar numărul lor crește pe măsură ce Voquin golește conținutul găleții. Aruncă apoi primul pește și în clipa aceea se declanșează iadul. Norocosul câștigător este sfâșiat de ceilalți rechini, iar lucru acesta se repetă ori de cât ori Voquin mai aruncă câte un pește. Vânzoleala din jurul navei este înspăimântătoare, apa se colorează într-un roșu sângeriu deprimant, iar sentimentul de groază pune stăpânire pe gânduri.
- Ehei, ce zici! râde Voquin amuzat de expresia feței mele. N-ai vrea să nimerești în mijlocul lor!

- Cine ar vrea? îl întreb, îndepărtându-mă de marginea vasului. Se pare că nici ție nu ți-ar surâde! Nu înțeleg însă ce-ai urmărit să-mi sugerezi cu spectacolul acesta?
- Nimic.

 

Fragment din romanul în lucru, Drumul apelor