Omul şi Fercirea

[Mihaela Moşneanu]

- Fericire pe unde umbli la ivirea zorilor
când acestea lăcrimează de ziuă şi simt
cum razele soarelui le mângâie pe creştetul
unor clipe ce stau la pândă de după o perdea
groasă şi invizibilă ochiului uman care
oricum nu vede decât ce vrea el?

Nici când răsare soarele în splendoarea sa
tot nu vrei să mi te-arăţi să-ţi văd
măcar o umbră din înfăţişarea misterioasă
care ştie să stropească din când în când
cu un râs sau o lacrimă ce îneacă vorba-n gât.

Apoi dimineaţa când purced oamenii pe drumurile
lor pline de trafic şi gălăgie unde se interpun toate
grijile şi responsabilităţile nepăsarea şi nesimţirea
furăciunile şi înşelăciunile sau mai rău lenea
ce roade din măruntaiele multora făcându-i
să-şi piardă o clipă două trei până când se-nmulţesc
ca să compună o zi pierdută în van cu ochi dar mută
fiindcă nu poate să întrebe pe nimeni ,,de ce
ai ignorat şirul clipelor mele lăsându-le să treacă pe
lângă tine fără să-ţi pe pese câtuşi de puţin?''

Pe la prânz şi după-amiază stai iarăşi ascunsă
de parcă ţi-ar fi teamă de uitătura omului
cu spinarea împovărată de supărări şi tristeţi
ori cu sufletul încărcat de răutăţi şi frustrări
ce coace din gânduri invidia şi fărădelegile.

Seara te-ascunzi cumva după nori sau lună?

Că după stele nu ai cum să te-ascunzi
te-ar arde de vie şi te-ar face scrum cu
puterea luminii lor poate mai puternică decât
a soarelui şi pentru că noi muritorii tereştri
te avem în gând dar nu te cunoaştem decât
din sunetul literelor care te compun.

Aaa, da! Cum de nu m-am gândit până acum?

Probabil că noaptea când dorm ori visez
mă priveşti atentă şi te gândeşti de ce oamenii
vor să te vadă şi să te cunoască?

- Măi furnică umană şi tupeistă ce eşti!
îmi răspunse Fericirea deranjată cum îndrăzneşti
să mă iei la întrebări pe mine când tu eşti o veşnică
nerecunoscătoare şi nemulţumită de tot ce ai?

Da chiar şi aşa îţi voi răspunde pe unde umblu!

Când apar primele zori îi spun Domnului
să le împingă cât mai mult spre tine să le vezi
în cazul în care te trezeşte vreun vis vreo durere
trupească ori vreun of ce-ţi zbuciumă sufletul!
Şi când răsare soarele Îl rog să-ţi deschidă ochii
să te întinzi cât poţi în pat sau pe scândura pe care
ai dormit şi ţi-ai privit inconştientul de la răscrucea care se
intersectează cu viaţa şi moartea fără a-l vedea sau auzi
apoi dimineaţa îţi şoptesc în suflet să ai grijă de tine
să fii înţelept nu impulsiv şi agăţat de defectele
care te influenţează şi te atrag spre rele la prânz
şi după-amiază îţi văd micile bucurii şi nemulţumiri
de până la acea oră şi mă cuibăresc în tine
dar tu nu ai ochi să mă vezi fiindcă întodeauna îţi
doreşti altceva mai mult sau imposibilul
seara când ieşi cu perechea ta pe undeva sau stai
acasă cu ea şi cu copiii tăi mi-ar plăcea să mă vezi
dar mereu te gândeşti cum să faci bani sau cum să-ţi
cumperi nu ştiu ce maşină de lux sau visezi la avuţii
de care nu ai nevoie ca să fii fericit crezând
că în toate astea stau eu deşi mie nici că-mi plac nici că
nu şi în sfârşit când dormi sau visezi încerc să mă
odihnesc câteva ore că abia atunci îmi dai puţină pace!

Mulţumit acum omule?
Crede-mă că sunt mereu în sufletul tău indiferent
de ce ţi-e dat să trăieşti de la ivirea zorilor până
în ultima clipă a zilei care te doboară şi te pune să dormi!

Mihaela Moşneanu