O clipă dăruită cuiva

[Irina Lucia Mihalca]

O clipă dăruită cuiva

Tu care mi-ai dăruit visul visului din noi,
prin ce sunt oamenii vii, iubitule?
Tu care-ai navigat pe apele viselor mele,
poţi recunoaşte culoarea
ce curge pe luciul apei fără a putea opri clipele?

A fost şi contopire, şi trupuri de lumină,
Vino, sufletul meu!
Mi-ai rămas cu plăcerea trupului în minte,
Când ajungi în esenţa cuiva,
în adâncuri, un vulcan ţi-e trupul.
Între obişnuinţă şi cunoaştere,
doar perlele rare fac diferenţa!
Prin culoarea iubirii, întâlnirea a două inimi,
asemeni diamantului, cu cât priveşti mai adânc,
cu-atât mai preţioasă e lumina.

De ce să ne cenzurăm adevărul din noi?
De ce şi faţă de cine? Cui ajută?
Caută-ţi adevărul profund, iubirea,
o alchimie prin care puţini au acces!
Cine are curajul
să se uite în ochii lui Dumnezeu?
Cine iubeşte, căci Dumnezeu
este Iubire, Lumină şi Viaţă!

Clipe, ore, asta nu le este dat tuturor,
la o rotaţie perfectă a pământului
se întâmplă asta - o clipă dăruită cuiva -
Ca un curcubeu este viaţa,
în dansul inimii câmpul de flori a-nflorit,
multă dragoste e risipită în acele locuri,
noi galaxii se nasc,
se încheie ceva ce nu mai are continuitate.