În sufletul meu latră un câine de ghips

[Vişa Marcel]

rătăcesc pe cheiuri pustii
în nopţi cu stele de gheaţă
în timpan mi se sparg valurile tăcerii
citesc în nisipul clepsidrei
scrisori în braile
degetele se-nfig adânc în negura timpului

pipăi aerul în cautarea drumului spre cer

sunt un orb rătăcit
paşii mă poartă spre mlaştini
unde ţipătul lişiţelor mă cheamă patetic
străbat păduri seculare
copacii mă simt
întind frânghii spre mine
încă un pas şi moartea cu braţe de lemn
mă leagănă
ca pe un prunc blestemat

în sufletul meu latră
un câine de ghips
ecoul se stinge la dumnezeul melcilor în ogradă
acolo Eva muşcă dintr-o ciupercă otrăvită
apoi aleargă spre mine
goală
cu părul ei negru
ce umple de funingine cerul
mă-mbie cu păcatul

timpul se dilată
mă nasc din nou de o sută de ori pe minut
din lutul palid al terrei
planeta geme în durerile facerii
ard la soare ca o cărămidă

în jurul meu alte cărămizi se lipesc
clădesc un cuptor în care
copilul zidarului arde

în sufletul meu latră
un câine de ghips
ecoul se stinge în sufletul tău
amputat

[SCOTNOTIS LUMINITA]

superb poemul Marcel, mi/a placut! felicitari!

[Vişa Marcel]

multumesc Luminita!

[Simona Radu]

"cu părul ei negru
ce umple de funingine cerul
mă-mbie cu păcatul

timpul se dilată
mă nasc din nou de o sută de ori pe minut
din lutul palid al terrei
planeta geme în durerile facerii
ard la soare ca o cărămidă" frumos!