Lumină-n veşnicie

[Irina Lucia Mihalca]

Lumină-n veşnicie 

Suntem călători pe cont propriu, 
trenul pornit în călătoria 
descoperirii de sine, 
adunând toate sunetele împrăştiate, 
acea uimire a deschiderii ochilor 
şi provocării simţurilor, 
abur nediminuat la marginea prăpastiei. 

La un moment dat, 
fiecare înoată în propria durere, 
calcinându-şi mlaştinile, 
uscându-le la soare, 
lăsându-le să se-albească 
de trecut, de prezent, 
căci viaţa, acea moarte deghizată, 
singurul gardian al inscripţiei votive, 
nu te-atinge 
cu primul şi ultimul sunet, 
nu eliberează, nu aşteaptă ceva, 
niciun apel 
nu sună în ultima secundă, 
un vis rulând fără ţintă, fără direcţie. 

La final, nicio prăpastie 
nu este căscată, 
poate, doar, un punct închis, 
nicio oboseală parcursă, 
poate un alt relief, 
nicio durere nu mai este, 
nimic, nimic, numai cuvinte moarte. 

Ultimul sărut 
se concentrează pe un cuvânt, 
pendulul se leagănă impasibil, 
crescând tempoul de cursă lungă, 
prin durerile naşterii de frunze moarte. 

O şansă există, 
ruga pentru răscumpărare, 
aşteaptând cerul 
să ţi se deschidă-n inimă, 
să-nvie stelele moarte, 
să reaprindă focul 
cu flăcările contopite 
de flacăra stelei ce arde-n noi, 
lumina ei, lumina ta, 
doar o lumină, Lumină-n veşnicie.