Cheia timpului

[Irina Lucia Mihalca]

Cheia timpului 

În marea din adâncurile noastre 
mă vei găsi, iubitule, 
în pictura fumului, 
risipit de orele timpului, 
ca şi cum ceva continuă să curgă, 
când vei simţi iubirea, 
vei simţi şi dorinţa, 
petale de lumină din fructul iubirii. 

Un vis, de neuitat, am trăit cu tine, 
în cea mai frumoasă călătorie, 
nebunie sau nu, 
inconştient am fost prins 
în acest vârtej sau, poate, 
e realitatea pură, 
acel ceva ce noi, pământenii, 
încă nu avem puterea să percepem! 
S-a întâmplat pentru noi, 
să mulţumim Cerului! 

Simţi cum palpită inima noastră, 
ascultă-i muzica unică, 
las-o să curgă prin fiecare celulă, 
nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot. 

Când vei fi copleşit de însingurare, 
- deşertul în care suflă 
doar pustiul nisipurilor mişcătoare - 
vei găsi poarta mereu deschisă 
şi-atunci vei simţi atingerea mâinilor mele. 

De tine depinde ca tot ce-ai trăit 
să fie, acolo, candelă vie, 
am fost una cu Viaţa, 
fără început şi fără sfârsit, 
mai mult decât Viaţa şi Moartea. 
Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii! 

Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre, 
dar cântecul nostru îşi poartă, 
departe, 
ecoul visului înflorit. 
Acolo, frunzele copacului meu 
îţi vor şopti: 
marea eşti tu, marea sunt eu, 
acel spaţiu imens, 
mister, nelinişte, exaltare, fior, 
melancolie, vibraţie, 
pură emoţie, necuprinsul din infinit! 

Dincolo de tăcerea albă, 
un câmp de păpădie este acolo, 
un câmp şi liniştea lui verde, 
ai să rămâi cu mine, acolo, mereu, 
priveşte-mă, priveşte-mă, 
hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!