Lasă-mă să fug

[Irina Lucia Mihalca]

Lasă-mă să fug 

Oglinda ne devoalează călătoria fără sfârşit, 
- tempus edax rerum - 
sub culori pânza, adevărată imago mundi, 
se risipeşte toarsă, depanată şi destrămată de moire. 
Ştii că te cunosc, îţi simt inima, 
cum ai putea să te-ascunzi, să stai departe, 
chiar de-ai fugi sunt în tine, cu tine, 
oriunde te voi găsi. Poarta este deschisă. 
Prin aripa Ledei, divinul Ianus ne-a contopit 
în mişcătoarea apă dătătoare de viaţă a naiadelor. 

Coloană cosmică, timpul sacru dispare-n noi, 
prin arborele sefirotic, lacrimi, suspine, urcă-n cer, 
într-o spirală labirintică, triada ne va naşte 
libertatea iubirii pe-ntreg cuprinsul 
celor şaizecişipatru de careuri ale lumii. 
Printre obstacole, cu mine şi-n moarte eşti, 
nu doar în pierdere, 
în semnele hieroglifice ale timpului 
vezi trecerea un etern câştig, 
o zbatere, fiecare trăire te sfâşie, 
văzduhul înseninat se-nveşmântă 
în frumuseţe şi neîncepută lumină, 
acum simţi, nu mai vrei să-nţelegi nimic, 
- o armonie de nedescris, de nedescris - 
parcă totul se năruie în absenţa mea, 
o stare de confuzie te copleşeşte, 
totul se-opreşte, pulsaţie între viaţă şi moarte, 
în fiecare gest o culme regăseşti, 
inima-ţi pleacă spre mine şi nu-ţi mai aparţii, 
ştii că de noi avem nevoie, nu poţi să mă ascunzi. 

Ştii că te iubesc, lasă-mă să fug, 
poate într-o zi mă voi opri în inima ta, 
acolo să rămân! - îmi spui, acum. 
În van am strigat după tine. 
Mă voi întoarce, aşteaptă-mă! - ecoul, 
reverberat, mi-a răspuns. Maktub.