Glasul inimii

[Irina Lucia Mihalca]

Glasul inimii

Prin desprindere tot mai înalte ziduri se înalţă,

tot mai departe le duci şi te duci.

Dureri pe care să le înţelegi,

risipindu-le apoi. Simţi asta?

Priveşti tot ce porţi clipă de clipă?

O legătură profundă ne uneşte,

a crescut şi s-a maturizat,

o nouă formă de viaţă am atins,

pătrundem în lume

şi lumea pătrunde în noi.

Fiecare suferinţă e un adevăr,

încearcă cu disperare

să ajungă cunoscut,

un timp nou dintre moarte

şi noua naştere, naşterea noastră.

Am venit de departe, de atât de departe,

dintr-o iubire cu mult mai vastă,

ieşind din timp,

din infinitul literelor şi semnelor,

un cifru e-n toate

din marea matrice a verbului

în care se scrie întreg universul,

din marea carte a lumii

un fragment din omul care suntem!

La un moment dat sari în gol,

cu unica dorinţă de a te ridica,

e dificil, dar e singură şansă

să afli dacă poţi să zbori.

Am zburat şi zburăm departe,

liberi de această lume.

Există o dragoste

dincolo de dragostea

care ne-a fost dată s-o-nvăţăm

îmbrăţişând întreg universul.

Şi tu eşti universul!

Merităm această iubire indestructibilă

şi focul ei sacru spre libertate,

spre lumină, spre noi!

Dincolo de veşmântul trupului

este veşmântul de lumină.

Eşti de o frumuseţe care

irupe din interior,

aproape de durere, omule!

A venit timpul să creşti,

eşti liber, eşti Tu,

urmează-ţi glasul inimii!

Vei merge acolo unde trebuie să mergi,

cu picioarele pe pământ

şi inima în stele.

Eşti om, eşti viu, eşti frumos! Eşti divin!

Toate slăbiciunile fac forţa noastră,

ai o forţă incredibilă, altfel

nu depăşeai obstacolele, nu ajungeai aici.

Să rămâi mereu viu, aşa cum eşti!

Să cauţi frunzele de salcâm noi înverzite

şi să asculţi ultima frunză ce-ţi zice!

- îmi şopteşti în zbor...