De la „Mihai Viteazul” la „Mircea cel Bătrân”!

[Petru Făgăraş]

De la „Mihai Viteazul” la „Mircea cel Bătrân”! (Student sergent Andreea Radu- Cenaclul "Sunetul muzicii" - http://lucianblaga-sebes.ning.com/profiles/blogs/de-la-mihai-viteaz...)

 Clopotul catedralei anunţă începutul vecerniei... Sunt ultimul elev de la grupa I a plutonului 3. Zăresc printre flăcările tremurânde de vânt ale torţelor, berete albastre, profesori ce se aşază, parcă cu emoţie în faţa tribunei, părinţi, cadre şi colegi mai mici care, cu vipuşca roşie, aleargă să ia loc în formaţie. Vântul cald, de seară, se  înteţeşte,  drapelul  flutură  şi  el  fără  noimă,  veghind  asupra platoului pe care este scris „MV”. Încep să conştientizez că este ultimul apel de seară în liceul militar. Mă cuprinde o emoţie tristă, mă uit spre cer şi încerc să mă concentrez pentru că urmează retragerea  cu  torţe, apoi  un  exerciţiu  de  instrucţie  de  front,  în cadrul căruia voi spune „ABSOLVENT!”, luându-mi rămas bun de la colegiul în care mi-am petrecut adolescenţa.

Aştept cu ochii lăcrimânzi comanda „Companie, vă aliniaţi!”. Trag cu ochiul la colegul din dreapta. Tremura şi el. Se uita cu lacrimi în ochi la mine şi îmi spune: „Îţi dai seama că s-a terminat, că nu vom mai fi colegi? De ce atât de repede?”. Nu mă uit la el, încercând să  îmi  stăpânesc emoţiile.  Închid ochii şi, pentru un moment, îmi trec prin faţa ochilor momente şi trăiri pe care liceul mi le-a oferit: dorul de casă şi naivitatea clasei a IX-a, mândria primei  zile  în  uniforma  cu  vipuşca  de  general,  după-amiezile petrecute  la  studiu  şi  gogoşile  pe  care  diriginta  ni  le  aducea în zilele în care era de serviciu, nopţile urâte dinaintea tezei la matematică, excursiile cu clasa şi ieşirile de week-end în Apuseni

cu „Beretele Albastre”, plimbările prin cetatea adolescenţei mele, vinul fiert din Gothic, în serile de iarnă târzie, serile de colinde petrecute în capelă...

Un  sunet  puternic  mă  trezeşte  din  visare.  Fanfara  anunţă începutul ceremoniei. Pe nevăzute, seara se lăsase peste „Mihai Viteazul”.  Vântul,  şi  el  mai  puternic,  îşi  făcea  simţită  prezenţa printre  făcliile  aprinse,  pe  care  le  stingea  arătând,  parcă, imposibiliatatea întoarcerii în timp, arătând ireversibilul  din  noi.

Păşim uşor, cu paşi timizi către necunoscut. În amalgamul serii creat de  aparate de  fotografiat, părinţi,  profesori,  cadre,  colegi mai  mici,  încerc  să  mă  reîntorc  la amintiri  făcând,  parcă,  o recapitulare a lor, din teama de a nu le uita. Îmi aduc aminte cu atâta drag ziua în care i-am făcut un cadou doamnei diriginte. Un tort şi un tricou personalizat cu textul: „Voi aveţi probleme?!  Eu  am  20  şi  tot  le  fac  faţă!”. Asta era  replica profei  la  orele  de  dirigenţie,  când  fiecare  dintre  noi,  cei  20  de ”kinderi”, aşa cum ne spunea, aveam nemulţumiri şi probleme de ridicat. Niciodată nu am văzut-o purtând tricoul primit de la noi, până în seara apelului solemn, când cu lacrimi în ochi, şi-a dat jos sacoul, rămânând în tricoul pe care îl primise de la noi.

O altă  amintire frumoasă  a fost  când ne  aflam  cu  diriga  la Praid, la o cabană. Îmi amintesc când, la un foc de tabără, colegii aveau o sticlă goală. Diriga a venit cu ideea ca fiecare dintre noi să scrie pe un bileţel o dorinţă pe plan profesional şi una pe plan personal, să le punem în sticlă, să o sigilăm, iar la întâlnirea de 10 ani, să vedem dacă dorinţele ni s-au îndeplinit. Vă pot spune că ambele au devenit realitate, în cazul meu. Emoţia absolventului şi îmbrăţişările plutoanelor pe melodia trupei Holograf - „Vine o zi” au fost şi vor rămâne momente la care voi lăcrima ori de câte ori îmi voi aminti de liceul militar din cetatea de la poalele Apusenilor. Acolo am trăit clipe frumoase, dar şi grele, care m-au întărit şi pe care, nu ştiu dacă voluntar sau involuntar,  le-am uitat. Astăzi,  răsfoind  albumul  cu  fotografii,  mă  cuprinde  un  dor nespus de ceea ce a fost pentru mine Colegiul Naţional Militar „Mihai Viteazul” din Alba Iulia.

 

 

[blaga valeriu-catalin]

Da,scumpii ani de scoala!Au fost cu adevarat sublimi,nu-i asa?Ce bine ca amintirea lor ne mai bantuie din cand in cand gandurile si clipele de melancolie!