Deşi lumea-i absurdă...

[Irina Lucia Mihalca]

Deşi lumea-i absurdă... 

- Deşi lumea-i absurdă, 
picioarele tale îmi plac! îmi spui. 
- Deşi gândurile îţi zboară departe, foarte departe, 
te simt aproape! îţi răspund, zâmbind. 

O zi se stinge, o nouă zi se naşte. 
- Deşi sunt pesimist, privesc multe 
în culori roz: ochelarii aburiţi, 
plimbările lungi, 
reveriile, amintirile ocultate, 
limbajul plantelor şi sărutul buzelor tale. 

Culorile ascunse din doruri se simt 
în mirosuri şi-n vis, 
un copil mucalit îţi zâmbeşte, îţi plac stânjeneii, 
viaţa are sens, doar, când iubeşti. 
- Să nu renunţi niciodată la lumina iubirii 
pentru amărăciunea cunoaşterii! mi-ai spus. 

Esenţă subtilă, această materie caldă 
şi umedă dintre noi ce dă în pârg şi se coace! 
- Fură dragostea, asta am aflat 
într-o zi de toamnă când te-am întâlnit, 
traversând timpul, buzele tale în visele mele, 
atâtea stele, atâtea mistere! 

Parcă era într-un basm care când apare, 
când dispare, cu întrebări imposibile. 
Printr-un fragment reuşeşti să te strecori 
prin dimensiuni fragmentate de realităţi paralele, 
pătrunzi în irealul împletit cu uitarea, 
gândurile ni se-ntâlnesc palpitant 
prin fiecare ciob presărat, 
asemeni volutelor care urcă 
spre lumina unui cântec albastru. 

În tăcere, întotdeauna asculţi paşii
conectaţi la picioarele mele, 
în timp ce liniştea 
respiră peste tine ca o rană adâncă, 
ceasul îţi ticăie prăbuşit în urechi, 
fiecare cifră devine, acum, o literă sonoră. 
Eşti, oare, întotdeauna suficient de puternic 
să eviţi căderea pe drumurile de noapte 
ce se-apleacă peste abisuri? 

Câte semne pot să încapă-n lumină?