CUPTOR de Maria Dorina Paşca

[Petrica Fagaras]

Ard cuvintele, tipare de gând şi-n grădina casei mele, busuiocul şi floarea de muşcată sporovăiesc ca la nunta lor de argint şi-n petale de mac soarele apune.

Cârcelul de la vie se prinde-n părul meu, iar boabele grele şi verzi, aşteaptă pârguri de chihlimbar şi beţii de amoruri, precum în cioburi de iazmie, zâmbesc clipe de zăpadă.

La poartă, gura leului se ceartă cu ochiul boului, floarea de piatră stă martoră la proces, iar regina nopţii, împrăştie zvonuri de iubire la neştiute case, când fluturii de argint dorm la caleşti de ceaţă.

Geometrii de verde prind dealurile-n compendii şi-n zgomotul tăcerii, licuricii aprind felinare şi se-nalţă pe vârfuri. Grâul îngălbenit în gelozia soarelui îşi pleacă roşul de mac sub zimţuite secerători, iar porumbul novice precum soldatul recrut, numără zilele până-n toamna bobului de ceară.

E Cuptor şi argintul nopţii toarnă în forme, dimineţi de iarbă. Mă pierd în curba ploii şi prind luminişuri de perle, căci, într-o zi aruncată peste umăr, mi-am uitat numele.

Şi peste şcoli, în franjuri de nori, doar florile de câmp din coroniţa premiului întâi suspină după albastrul ochilor de pe locul doi ce-adună zâmbete ascunse şi clipeşte sfios locului… trei.

Fac ploile autostopul spre inima de cireaşă a verii, iar prinsă-n clanţa porţii, iubirea ţâţânilor neunse cu mirodenii, scârţâie.

E iar Cuptor şi iar e vară şi doar cocostârcul lui Sorescu „ umblă descheiat la gât” căci, nu-i uşor s-aştepţi pe seară, vaca de la ciurdă, bărbatul de la coasă, copiii de la joacă şi s-auzi femeia-cuminţenia pământului, că te strigă la cină unde, blidul cu lapte rece pus până la dungă, iar aburinda mămăligă îţi face cu ochiul.

Căldură mare la ţară, căldură de cuptor, căldură, iar vacanţa înregistrată în con de brad, boabă de nisip şi val de mare, îşi face temele cu prisosinţă. Cine oare şi-ar permite o corigenţă tocmai acum când la cuptor e plăcintă cu … vacanţa mare? Cine?…

De dimineaţă, nucul grădinii face mierle. S-au adunat fluierături în si bemol refuzate de pădure şi fa diez promovaţi la centru cu contract pe ramură. Stau şi dau la o parte în gând, frunzele nucului ce-mi aduce neliniştea ta. Vântul întoarce partitura verii, iar ploaia se crede dirijor cu tunetul la tobe şi trăsnetul la xilofon, prim soliste.

E greu căci, iar s-au sunat furnicile la poarta-mi. Doamne, nehotărâte mai sunt! Aduc sau nu aduc ploaia? Stau şi le privesc lăsând peste noapte, poarta deschisă. Dacă se hotărăsc să intre? Cum? Adică, ele mă păzesc? Sunt încuietorile porţii mele umflată de ifosele verii? Ce bine! Apoi, pot auzi praful drumului cum lasă urmă, iar paparudele cum fac grevă, căci toată lumea s-a săturat de „ udata-i vorbă”. Da, mai odihnească şi ele!

Puiul de tei creşte străjuit de bujorul îmbujorat cu vreo şapte pumni de floare, la care, doar uitându-te, păcătuieşti, pe când frunzele-i se zburlesc la tăcuta bancă ce-a prins rădăcini.

Apoi, aduc apa vieţii în găleată de la fântâna vecinului şi mă tot mir cum nimănui nu-i este sete pe drum. Oare, s-a terminat dorul de viaţă?

Ard cuvintele, tipare de gând şi-n grădina casei mele, busuiocul şi floarea de muşcată, sporovăiesc ca la nunta de argint, turnând în forme, dimineţi de iarbă.

Cârcelul de la vie se prinde-n părul meu, iar boabele grele şi verzi aşteaptă pârguiri de chihlimbar şi beţii de amoruri, precum în cioburi de iazmie, zâmbesc clipe de zăpadă.

La poartă, gura leului se ceartă cu ochiul boului, floarea de piatră stă martoră la proces, iar regina nopţii împrăştie zvonuri de iubire la neştiute case, atunci când fluturii dorm caleşti de ceaţă.

Grâul îngălbenit de gelozia soarelui, dă-n judecată obeza combină, pe când, neghina-şi face relaţii de-o boabă la alte partide, aruncându-şi amărăciunea precum picionga, mirosul de ploaie.

 E vară şi ciorile-şi dau în avans corigenţele pe acoperişul şcolii, pe când, stai s-aştepţi vaca de la ciurdă, bărbatul de la coasă, iar copiii de la joacă lumii, cu gândul la blidul cu lapte rece pus până la dungă şi aburinda mămăligă ce nu te-ntreabă-n galbenu-i sfidător :” da câtu-i gramul de aur? Da cel de oameni şi omenie câtu-i?” De, aşa e vara!

Se tot întreabă, se tot întreabă, întreabă şi oare întrebată… rămâne vara?                                   

Mi-a scăpat gândul şi mi-au „ deraiat” din nou cuvintele. Adică: „ luna luceşte lin lunecând lângă lacul lăsat la latitudinea lămpii laserului, luminând lungimea lungului lat, lăcrimând lapidar”.

Da. Scurt. Asta este. Uite, ce poate face vorba lăsată să ia trenul de la barieră şi să-mprumute pădurea ce-o luase din loc pe patine cu rotile, unora ce: „ Taie trăsnetul tăietura tunetului, Totul transformă tenebrele tunele. Tuşul termină trasarea:

- Taci! Tună trăsnetul. Toporul taie tăietura toamnei, Trosneşte!” Aşa e cu nepoftitele vorbe. Au adus şi toamna, vara ca pe vremea poveştilor ude şi-a farmecelor Floricăi.

Nu mă-ncumet a râde de vorbe căci n-oi mai prinde aerobuzul de Lună, iar corabia lui Columb o să-nghită hapuri dacă:” Dănuţ deschide dulapul dublu descoperă dopuri, damigene, degerate, dischete. Dulceaţă de dude doreşte Dănuţ, dar, desface dopuri debusolate de drojdie, duminică dimineaţă. Deci, deschide dulapul dublu darnicul… Culumb?

N-am stare s-ascult căci, cireşele s-apucă a se-nroşi de ruşinea pârguielii lor, iar Ilie se supără iar că-şi uită carul în neputinţa cerului de-al face cuminte şi ascultător. Dar întrebatu-l-ai Doamne pe Ilie dacă vrea? Că iar pune de-o… ploaie şi-o căruţă!

Stiloul meu curge-n verde de mentă adunând poveşti cu aprinse candelabre de castani. Le-a trecut vremea, dar nespusa castană încă, mestecă frunze cât palma şi miresme de crin japonez.

Ud seara grădina aşteptând citaţia stropitoarei c-o folosesc la apusul soarelui fără ca gureşa-i vorbă s-o poată înţelege cel ce păzeşte lumea. Încremeniţi sunt parii de fasole, precum soldaţii templului uitat închis la răsărit de soare cu luna-n pătrate şi marchize de tuberoze.

Cuminte, mătura-mi propteşte uşa jinduind după pisoii pisicii ascunşi în nepieptănata-i podoabă prinsă-ntr-un ciorap ţinut la păstrare pentru ouăle de Paşti. Dar singuraticul tei prins de floarea ce plânge în ceşti de ceai, aşteaptă rondul de noapte, descoperind privighetori ascunse-n pianul obosit de atâta neatingere.

Mi-aş rostogoli visul pe plaja mirării, dar, mi-e teamă de nescrisa povaţă a plopului ce făcea pere şi răchita micşunele. Parcă le atacă căldura în rafale de suferinţi şi-atunci, te aduni ca melcul în casa-ţi şi aştepţi să treacă valul şi să devii om. Da, oare trece valul?

Stau în casa dinainte a Lunii şi-ascult cum trosneşte dulapul. Supărată pădurea pe neştiutul cânt al cocoşului, s-ascunde-n şifonier şi macină poveşti cu carii şi tinere molii.

Amândoi mustim la căldura lui Cuptor, mărunţind praful adus pe gene de vis, de piatra alunecată prea devreme în râu. Ştiu bolboroseala apei ce-ajunge sfârtecată în căni şi găleţi, dar eu o iau în pumn şi-o alint cerându-i albastru de verde la-nceput de lumină.

Masa şi scaunele ne privesc regeşte cântărind în talere de brad, mireasma florii de colţ ajunsă piatră de hotar între pisica cu cele şapte vieţi şi râsul nepotolit al pădurii. Mă-mpiedic de cărarea uitatului gând bun pentru mine, dar, găsesc cocoloşi de poveste de când, din nimicul nimic, se scriu poeme şi cărţi cu copertă groasă în mărimea cordului natural.

Las lăsarea să se lase seara, şi-adorm dormind somnul cel neprimit în bunătatea-i de cele sfinte, doarme la poarta raiului aşteptând arginţi, într-o vreme în care, rânduiala rânduielii nu mai rânduieşte nimic.

Acolo să-i dăm Doamne? Sau, să ne învrednicim fără ei!

E atât de cald încât, mi s-au topit amintirile. Curg în picături de ierburi şi se strâng în pocale de eucalipt şi semne de vânt.

Aşa mi-am găsit într-o zi abecedarul prelins printre crăpăturile băncii ce purta încă forma creionului şi-a petei de cerneală de la ora de caligrafie. Problemele şi-au cumpărat pământ, exerciţiile –case de vacanţă iar adunările şi scăderile, înmulţesc şi împart pietricele celor ce-au timp să le-arunce în ideile plecaţilor s-adune-n coşuri, nestăvilitele ploi.

Scările, topite şi ele în paşii urcaţi şi coborâţi din clipa pierdută în creta ce umplea tabla, nu mai urcă nici coboară, ci stau făcute armonică, între degetele zeului ce-şi repetă-n pauză, poezia florii neînflorite.

S-au ofilit de-atâta scârţâit şi poarta ce râde strâmb acum, după ce lăcatul norilor fereca noaptea în pătrunsul gând al zalelor, făcând-o vers în liniştea nepătrunsului gând.

Şi-acum, după ce mi-am topit şcoala-n cubuleţe de margarete şi salcâmi făcuţi praştie pentru albinele şugubeţe, simt că pleacă si notele la recuperări de sentimente, iar arhiva, deschisă şi ziua, adună poşta restant a celor făcuţi licoare de-nţelepciune şi cioburi amare de vise.

Cine-i de vină? Căldura, domnule, căldura!

E luna lui Cuptor şi fata morgana-şi poartă vălul ilar în falduri de năucă bezmetică şi răzvrătită, într-o lume ce-şi caută-n nelinişti, bucuria risipită.

Prind între degete, fire de nisip făcute smaralde de iarbă într-un timp în care, luna şi soarele-şi vorbeau la un ceai din rouă şi stele, iar ceasul dădea pe dinafară, orele întârziate.

În vremea aceea, pornind de la căldura închisă cu năduf în cuptorul în care, buna rumenea pita de casă dusă pe lopitău în înţelepciunea tăciunilor făcuţi scrum.

Acum, aştept a rupe coaja făcută ţesătură de vise pe obrajii pitei, ştiind că binecuvântarea căldurii aduce aprinsul cuvânt, răcorit doar de nebănuitul gând. Oare?                                           

Mi-am făcut timp a mă ascunde între coperţile cărţilor mele şi-a sta acolo, nespusă la nimeni, aşteptând solia de pace a gândului revărsat în torente de nesăbuite iubiri, într-o vreme în care, parcă nici iarba nu mai vrea s-audă coasa mărturisindu-i aleele de vorbe.

Totul pare a fi nescrisa curbă a nespusului cuvânt ce, aplecat spre infinit, ucide cu vorba-i şi puţinul neant rămas în era oamenilor buni. Dar, pentru că există şi un dar, descopăr în ascunzişul uneia dintre cărţi, leacul leacului ce stâmpără nepermise doruri. Uit de mine şi răsfoiesc istorii nescrise ca apoi, prinse între două puncte, să citez din memorie :” scrisul furtunii mi-aprinde cuvântul”, arzând până la cuprins unde , „ mă doare gândul dar mă vindecă clipa” ce, trăită, scapă de sub controlul rebel al cărţilor.

Cine sunt eu? Librarul cărţilor ce-o să vină după ce, reţinute de bariera gândirii, vor prinde ultimul tren al garniturii ce duce spre tine. Când? Când va fi nevoie şi va veni şi vremea ascultării!!!

Într-o noapte, cocoşul din farfuria de Horezu ce-şi ţinea-n plisc de vreo vreme astrală, cântatul de ziuă, s-a săturat şi-a bătut din aripi pornind de deasupra uşii, lăsându-mă doar cu zgomotul rebel al plecării.

M-am trezit din infinitul cocoşilor de Horezu, plănuind a-l aduce între cioburile ce strigau durerea cântatului necântat  şi-a aripilor strânse. Dar, n-am găsit din lutul prins pe ghearele cocoşului, decât zorii zilei în care, ademenit în roata timpului, şi-a  adunat cântatul pe blidul aşezat pe peretele obosit de-atâta linişte a încătuşaţilor în rouă.

Acum? Acum, n-are rost să-l mai aştept căci ştiu că, lumesc fiind, îşi plimbă în eterna-i destrămare, penele lucind a licurici, iar cu ciocul, sfidând rubinul, va cânta simfonia trecutului blid.

Oare, tot într-o noapte vor pleca şi ceilalţi cocoşi ce invidioşi, privesc locul unde acum, odihnesc nişte flori de lut fără cioc şi pene?

Da, nu te poţi aştepta şi la aşa ceva? Mai ştii!!!!

Mi-am consolidat încă cireşele nemâncate de grauri, încercând a le preface-n vorbele grădinii din borcanele rânduite milităreşte în cămara raiului.

Şi, după lungi discuţii filosofice precum cele cu Demostene la poalele Acropolelui, mi-am lăsat a le mângâia urechile de boabă, fiind sigure că, din sâmburele adormit peste iarnă, în primăvară îl voi face, precum Bach, o „ fugă” până în grădină, dându-i rod de pământ şi viaţă veşnică.

Apoi, le-am scăldat în dulcele sirop dându-le botezul focului sacru, şi numărate ca bobii, le-am dat drumul în misterioasa lume a… borcanelor. Bolborosind proverbe, zicători, snoave şi poveşti vânătoreşti, stau rânduite o vreme în patul cald a lui Procust, aşteptând apoi nopţile de zăpadă şi linguriţa de botez a Lunii, să le rostuiască-n compoturi.

Câte borcane de rubine ai? M-aş încumeta să-ţi spun dar, se zice că nu e bine să dai secretele din casă. Păi, vezi?!?!

Nerăbdătoare în a mai aştepta trenul, patru maci stau la o bârfă de vinerea, între şinele de cale ferată. Acolo, aplecate spre fierul de verde, prind cu urechea de frunză, şoptitul trenului ce va să vină. Uuuuuuuuu!!!

Curajoasele flori îşi înalţă roşu spre întrebările lumii, aşteptând ca acceleratul de seară să le-ntrebe de ploaia trecută cu personalul în vremea când, soarele încă stătea proptit într-o suliţă, precum ciobanul mioritic, iar cocoşii-şi răspundeau alarmant de repede la saluturile lor cavalereşti.

M-aş apropia de ele dar, precum calul troian, mi-aş înşela clipele vieţii şi-aş putea cădea în păcatul şinei de maci. Oare-s ispite şi-aş păţi ca Ulise?

Nu ştiu dar, rămân privindu-le ca-n tablourile-ncremenite, ştiind că acum, nerăbdătoare de-a mai aştepta trenul pe peron, şi-au găsit timp de … floare, între… şine. Oare, când trece acceleratul? Da, azi e vineri?

Încă mi-a rămas mireasma în căuşul palmelor prinse în puterea nopţii de stelele ce ne însoţeau paşii în teribila noastră rostuire sub teii oraşului. M-ascund după umărul tău şi mărunţesc vorbe pe care, spuse sub tei, se prefac în mari neînţelesuri, ştiind că, paşii acoperiţi de zăpezi, mustesc în floare, acum.

Mă joc apoi de-a baba oarbă cu stelele ce se zbenguie-n poala cerului şi-a nopţii, precum plină de taină, scoica rodeşte perle, iar paşii noştri, amintiri.

N-aş pierde o clipă din zgârcenia clipelor tale, de aceea, ascult tăcerea privirii şi-mpart timpul în cioburi de vorbe, chiar dacă marginea lor se prăvăleşte-n abisuri.

Apoi, te leg cu aţa timpului de mine, păcălindu-mă precum păţise Ilie cu carul său de foc, şi-o ploaie bună va şterge totul.

Oare totul? Da, cu mireasma de tei, cu paşii noştri uitaţi în vise şi vorbele nevorbite, cum rămâne? Tu te ştii?!

Mi se sfarmă între degete, rubinele de zmeură prefăcând cereştile galaxii, în dulce de vară şi mireasmă de busuioc.

Alături, vişinele sporovăiesc cu găinile ce se-nghesuie la ouat în scaunul prefăcut în cuibar de talente, pe când în cuptor, zilele ard de-atâta iubire, iar pompierii se fac fântânari.

Marea se umple de trupuri, nisipul de şlapi, iar muntele, supărat pe pădurile pieptănate de noi cărări, bolboroseşte-n flori de colţ şi-n poiene cu iele, jurăminte de dor.

Praful adapă copite de cai, iarba-şi înşeală amanţii, porţile caută zaruri închise, timp în care, licuriciul rămâne treaz vărsând lacrimi efemere pe aripi de libelulă, iar cheia adoarme legănată de un vis de vară.

Şi totuşi, încerc a prinde clipa pierdută în rugăciunea nopţii, dar nu fac decât a aprinde mocnitul jar al soarelui aplecat spre o margine de zi şi-a răsturna lumea.

Adie vântul? Nici gând, doar frunzele-şi şoptesc cu voce tare noile întâlniri galactice. Unde? Păi, pe o nouă… şoaptă de … frunză!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Faur Emilia]

Superb! 

[jeni voina]

"Cine oare şi-ar permite o corigenţă tocmai acum când la cuptor e plăcintă cu … vacanţa mare? Cine?…"   

Minunat! E incantator ce minunate sunt cuvintele, daca sunt scrise cu inima!

[blaga valeriu-catalin]

Multumesc, pentru toropeala dulce si moale picurata-n trup si suflet, de aceste cuvinte minunate!

[CIOBOTARIU MARIA]

O oază de liniște și frumos, Felicitări!