Coridor în timp

[Irina Lucia Mihalca]

Coridor în timp 

Pe drumul cunoaşterii, 
trecând prin abis, Ier, a pendulat, o viaţă, 
pe muchia dintre Dumnezeu şi lumea de aici, 
un singur adevăr a căutat, iubirea. 
Îi plăcea să simtă necuprinsul, 
vorbea cu soarele, cu stelele, cu cerul şi luna, 
avea viziuni, imaginându-şi că norii sunt îngeri. 
Îl fascinau dansul copacilor în bataia vântului, 
clocotul sau liniştea naturii, miresmele suave, 
magia din mijlocul furtunii, asculta uimit 
şoapta pădurii, susurul apelor şi cântul păsărilor. 
Îi plăcea libertatea lor, cântând trecea pe lânga ele 
şi aşa cădeau sau se ridicau. Se urca-n poduri să le prindă, 
le făcea capcane cu ligheanul, iar când se aşezau 
le mângâia, le privea mirat, le simţea inima de parcă 
le-ar fi sărit din piept, tremurul şi teama din priviri, 
iar odată liniştite le dădea drumul să zboare, 
chiar dacă nu se mai uitau înapoi. 
Câtă iubire! Acolo i-a rămas gustul! 

Faţă în faţă cu el însuşi, - candoarea vieţii - 
o străfulgerare nesfârşită, parfum de iasomie, 
val după val, clipă dupa clipă, cufundat 
în lumea de vis, ca lumina căzută pe flori, 
parcă nimic nu era real, 
trăia în altă lume, plină de poveşti. 
Un copil a murit ca să se nască un tânăr 
şi-un tânăr ca să se nască un adult, 
viaţa învolburată i-a fost revelată prin lacrimi 
mai curate decât roua dimineţii, 
deschizând, rând pe rând, porţi nebănuite. 
Un călător spre zările albastre şi aripile desfăcute din el! 

Descoperire divină, miracol frenetic şi posesiv, 
viaţa e aşa cum se vede prin ochii tăi, 
totul se-aşează de la sine, ca o briza uşoară 
ce-ndepărtează trecutul, aşa va fi mereu, 
fascinat de tot, contopit cu absolutul! 
Închişi în carapacea dorinţelor fără sens, 
iluzii sunt toate, atâta timp cât alţii ne creează cadrul, 
tânjim după noi, cuvântu-şi începe tăcerea, 
prin ea totul se naşte. 

Un zâmbet aşezat pe faţa lumii, 
mai întâi a fost viaţa, 
cu moartea se-ncheie piesa ascunsă. 
Să ne lăsăm dezgoliţi în ploia târzie a iubirii!