Ceasurile cețurilor de noiembrie

[Dragomir Alina Simona]

Gânduri grele de pe miercuri pe luni îmi atârnă deasupra pragului de la ușă de la intrare; de fiecare dată mă lovesc cu capul de ele chiar înainte să-mi beau cafeaua; vai și ce migrenă iernatică îmi împovărează gândul, plumb gri și dureros.

Azi dimineață m-am trezit într-o amorțeală notorie de nu știu ce. M-am ridicat din pat cu mișcări de om bolnav și mi-am acoperit trupul cu aceleași haine de joi și vineri. M-am privit sfios în oglinda plină de urme ale imaginii noastre; au rămas acolo de prin martie sau ianuarie, nici nu mai știu; mi-am lipit nasul de oglindă din hol și-am închis ochii; am simțit cum ploapele mi se închid sub semnul liniștii de amurg și un fior din trecut îmi străbătu trupul. Să fi fost tu oare? Să fi fost doar gândul tau? Să fi fost doar eu? Să fi fost ziua aceea de noiembrie? Oare tu-ți mai amintești?

O ceață de basm învăluia copacii și vântul valsa în jurul nostru. Era început de noiembrie; un noiembrie cum n-a mai fost în alți ani, un noiembrie cu aer dulce de toamnă-septembrie. Străzile erau pustii, nici luna nu se ivea dintre nori, iar noi doi ascultam frigul de afară. O bancă ne striga și ne făcea semne să ne ducem spre ea. Spunea că nu-i place să stea singură în ceasurile târzii ale serii, că îi este frică de întuneric și că norii gri ai cerului o trimit în trecutul dureros ce se vrea a fi uitat. “Stați cu mine dragii mei, lăsați-mă să vă mângâi chipul dulce de îndrăgostiți.” Ne zâmbeam unul altuia, și ne-am împleticit într-un dans de toamnă spre ea. Dunărea n-a fost nicicând mai frumoasă ca-n seara aceea. Un sunet dulce ne învăluia iar murmurul valurilor intensifica ritmul inimii mele. Lumini tremurânde din port se lungeau calm pe apă. Vântul devenise nervos, iar frigul ne-a înghețat privirile. Am ramas în liniște pe bancă și priveam largul de apă ce îmi cânta durerea… ce calm dureros de spini. Aș fi vrut să strâng toate ceasurile din oraș și să le înec în Dunare. Aș fi vrut ca totul să tacă și să ne lase-n pace… aș fi vrut să îmbătrânesc pe banca aceea lângă tine.

Trecutul, iubitul meu, ceața dulce a amintirilor cu tine.  

Atâtea amintiri cu tine, atâtea clipe învăluite în aer de noiembrie.. este și azi noiembrie; 30 de minute am pierdut lipită de oglinda amintirilor cu tine.

Gând greu si dureros de plumb. Mi-am îmbrăcat paltonul și am ieșit pe ușă..ușa gândurilor de pe miercuri pe luni. M-am lăsat purtată de resturile prezenței la care încă tânjesc…încă tânjesc după tine.

Iată-mă iar în locul în care Dunarea mi-a părut atăt de frumoasă în acea seară…locul în care tăcuserăm minute-n șir și ascultam surda melancolie a apei. Acum sunt singură. Apa curge la fel ca întotdeauna, în același sens și cu același debit.  Nimic nu pare schimbat în afara faptului că tu nu mai ești pe banca aceea. Nimic schimbat, doar un tumult dureros care mă macină; și lacrimile mi-au înghețat pe față.. s-a înserat și este frig afară.

Este prea tărziu acum ca să-mi plâng trecutul… îl voi uita, îl voi îngropa, dar nu voi uita unde îi este mormântul. Acum plec…

[Mariana Dumitran]

minunat!!!!  trairile sunt foarte profunde , te duc usor in miezul filozofic al gandurilor pline de melancolia toamnei tarzii ce/ti invaluie sufletul in vesnicul dans al aducerilor aminte ...  inghetate intr/un colt de noiembrie cu aer dulce...

felicitari!!!!

[Dragomir Alina Simona]

Multumesc din suflet, Mariana!