Arca vieții

[Camelia Ardelean]

Plutesc pe arca vieții, pierdută și naivă,

Înconjurată-adesea de haos și furtuni,

Și, așteptând sentința cândva definitivă,

Încerc să zbor spre aștri, să nu cad în genuni.

 

Mi-e existența plină de temeri lapidare,

Mă înfioară gândul că într-o zi plecăm,

Nu înspre munți de gheață sau calde estuare,

Ci într-o altă lume, la care nu visăm.

 

Nu știm ce ne așteaptă, luăm cu noi în arcă

Adesea puerile bagaje de doi bani.

(Căci poate, dând la vâsle în a salvării barcă,

Recuperăm fuiorul pierdut al multor ani.)

 

Azi am ajuns, în grabă, la stop cu trista-mi viață,

Era culoarea verde... Oare ce-o fi-nsemnând?

De când are o arcă un semafor în față? 

Să trec eu mai departe sau alții sunt la rând?

 

Tot navigând pe-oceanul de temeri și regrete,

Uităm de curcubeul zâmbindu-ne-ntre nori,

De stelele albastre, rotunde și cochete,

Ce ne-ncălzesc adesea iubirea cu fiori.

 

Călătoria noastră-n sens unic e doar una,

Să încercăm s-o ducem cu bine la sfârșit,

Luându-ne, în față cu soarele și luna,

Numai o bucățică din timpul infinit!

[blaga valeriu-catalin]

frumoasa si inspirata,poezie!

[CIOBOTARIU MARIA]

Prețuire și drag!

[Camelia Ardelean]

Mulțumesc, dragi prieteni: Valeriu, doamna Ciobotariu, domnule Făgăraș! Prezența dvs. în pagină mă bucură întotdeauna! Îmbrățișări!