Aşteaptă, nu pleca

[Irina Lucia Mihalca]

Aşteaptă, nu pleca

Desigur, iubirea există,

cu sau fără titlu de împrumut,

Iris pierdut

prin culorile Paradisului,

- gând între cer şi pământ -

fiorul de viaţă,

chiar dacă ai păşit, de-atâtea ori,

pe cablul perfect întins peste Poarta Cerului,

acolo unde clipele par veşnicii,

acolo unde timpul e suspendat într-o lacrimă.

Oriunde ai fi,

oriunde ai merge, oriunde ai căuta,

Aşteaptă, nu pleca,

citeşte în ochii mei tot ce nu ne-am spus!

Tristă-i tăcerea, ochii îţi sunt închişi,

Ascultă, nu pleca,

priveşte-mă cu inima,

- o epifanie prin care te plimbi,

cu degetele, în căutarea unui sens -

acolo unde lumina se-arată în noi.

Spune-mi, unde o vom mai regăsi?

Căutări, mirări,

adâncimi în noi universuri,

speranţe ce-şi aşteaptă înflorirea, bucurii,

abisul neliniştilor, antracitul durerilor, lacrimi...

Ce ai? De ce plângi? Un bărbat rareori plânge!

Zâmbetul pe care mi l-ai dăruit

lasă-l să zboare în cântecul ploii,

în lumina din noapte,

acolo unde pietrele dorm.

În tăcere te-ai risipit,

Să nu mă rătăcesc îţi las semne fără sens.

Desigur, iubirea există,

- nu eşti niciodată singur -

ieşi din tine, intră în poveste,

ascuns printre litere, regăsit în dragoste,

vei găsi sensul pe care-l tot cauţi.

Cu o mână poţi cuprinde şi înţelege,

priveşte prin lumina degetelor,

Unele iubiri nu se uită,

rămân în adâncul şi strălucirea cuvintelor...